Kashmir ? – Întrebarea fără răspuns

Kashmir ?  –  Întrebarea fără răspuns
Jammu and Kashmir, India - june 12, 2015 : Indian frontier guard. Indian Army checkpoint in Kashmir Himalayas, India. Kashmir became dangerous again

Puțini analiști și istorici în 1947 ar fi prezis că disputa din Kashmir va rămâne nerezolvată și aparent de nerezolvat. Poziția oficială atât a Indiei, cât și a Pakistanului rămâne aceea a revendicării fostului regat Dogra al Jammu și al Kașmir-ului în întregime, în ciuda ajustărilor granitei dintre China și Pakistan și în ciuda Acordului […]

Puțini analiști și istorici în 1947 ar fi prezis că disputa din Kashmir va rămâne nerezolvată și aparent de nerezolvat. Poziția oficială atât a Indiei, cât și a Pakistanului rămâne aceea a revendicării fostului regat Dogra al Jammu și al Kașmir-ului în întregime, în ciuda ajustărilor granitei dintre China și Pakistan și în ciuda Acordului de la Simla din 1972.  Pakistanul încă refuză să accepte că semnarea instrumentului de aderare de către Maharajah Hari Singh în octombrie 1947 legitimează „ocuparea” zonei de către India, în timp ce indienii refuză să recunoască controlul Pakistanului asupra zonei cunoscute sub numele de „Azad” Kashmir.

Sa incepem cu inceputul. Astfel la începutul lunii iulie 1947, Sir Cyril Radcliffe, un avocat britanic, a sosit la Delhi pentru a prezida comisiile de delimitare care aveau să împartă India britanică. Cinci săptămâni mai târziu acesta a zburat inapoi in Anglia, lăsând o controversă acerbă și nesolutionata  asupra granițelor pe care le delimitase. De asemenea, a lăsat în urmă una dintre cele mai mari migrații din istorie, în care 10-12 milioane de oameni au fugit de la o parte la alta a noilor granițe.

Evenimentele recente din Kashmir demonstrează că, frontiera indo-pakistaneză este cel mai grav punct potențial al problemelor nucleare din lume. Istoria lungă a tensiunilor trans-frontaliere dintre hinduși și musulmani și amenințarea nucleară creată de această neîncredere reciprocă evidențiază importanța granițelor. Deci, care a fost procesul prin care Sir Radcliffe a determinat liniile granitelor ?

Pentru conducătorii britanici ai Indiei și pentru majoritatea liderilor indieni din anii 40’ , discuțiile politice s-au concentrat pe categorii religioase. Liga Musulmană a lui Jinnah făcea eforturi pentru a forma un stat separat pentru musulmanii din Asia de Sud. Partidul Congresului nominal laic, condus de Nehru, a fost în cele din urmă de acord cu cererile lui Jinnah, cu o condiție, noul stat să ia forma a două aripi separate, formate prin împărțirea provinciilor existente din Punjab, în ​​colțul de nord-vest al Indiei Britanice și Bengal, în nord-est. Religia a fost singura considerație recomandată în mod explicit comisiilor de delimitare. Cu toate acestea, când oficialii britanici s-au confruntat cu realitatea împărțirii Indiei, a devenit clar că problemele legate de infrastructură se aflau pe locul doi. În unele zone, Sir Radcliffe a acordat acestor considerații mai multă greutate decât a acordat-o determinării majorităților religioase. Atât Punjab-ul, cât și Bengalul erau strabatute de  linii electrice, drumuri și căi ferate, dar totusi sistemul extins de irigatie care a permis ca Punjabul să fie coșul de pâine al Asiei de Sud a făcut ca divizarea Punjab-ului să fie deosebit de dificilă pentru Comisia de delimitare a granitelor.

După numirea sa în martie 1947 la conducerea guvernului indian ca ultimul vicerege englez, Mountbatten a accelerat perioada de timp pentru independență, anunțând, că 15 august 1947 va fi data transferului definitiv al puterii. Deoarece structura și personalul Comisiei de delimitare nu fuseseră încă stabilite, aceasta a mai rămas doar câteva săptămâni pentru a cartografia  miile de kilometri de graniță. Liderii britanici și indieni au convenit în cele din urmă să înființeze două comisii separate, una pentru Bengal și una pentru Punjab. Fiecare era alcătuit din patru membri, doi nominalizați de Liga Musulmană și doi de Congres, toți cei patru membri erau judecători; niciunul nu avea expertiză geografică.

Urma să fie numit un singur președinte pentru a conduce ambele comisii. Liderii indieni au insistat ca acest post să fie ocupat de cineva fără experiență anterioară în India. Liderii Ligii Musulmane și Congresului au fost de acord să-l nominalizeze pe Sir Cyril Radcliffe, care avea o reputație imparțialitate judiciară.

Comisiile au organizat audieri publice în iulie, pentru a strânge probe. Apoi au deliberat în primele zile ale lunii august. Fiecare membru avea ordine stricte de a nu face compromisuri cu privire la nicio bucată de teritoriu. Unul dintre membrii Comisiei Musulmane i-a spus lui Radcliffe: „Nu este că nu vreau să fac modificări, dar nu îndrăznesc. Dacă aș face-o, viața mea ar fi în pericol”. În cele din urmă, Radcliffe a luat singur toate deciziile controversate.

Harta pe care a desenat-o Sir Radcliffe, era mai puțin descriptivă la o realitate preexistenta decât creativă, permițând inventarea celor două noi națiuni: India și Pakistan. Până în anii 40’ , procedurile bine stabilite guvernau delimitarea granițelor internaționale. Cu toate acestea, Comisia Radcliffe era un organism judiciar, organizat pentru a propune solutii,  iar în utilizarea acestei structuri, guvernul interimar a ignorat precedentele și liniile directoare disponibile.

De-a lungul anilor, analistii istorici si politici au speculat privitor  la factorii care l-ar fi putut motiva pe Radcliffe, inclusiv presiunea din partea viceregelui Mountbatten, frontierele administrative, nevoile de apărare și infrastructura existentă. Unul dintre cele mai controversate puncte din timpul impartirii a fost construcția canalului din Ferozepore,  din Punjab. Pe 8 august, secretarul privat al lui Mountbatten i-a scris lui Evan Jenkins, guvernatorul provinciei, facand o descriere preliminară a graniței Punjabului. Această schiță a arătat că Ferozepore și lucrările sale principale mergeau în Pakistan. Când solutia finala a fost elaborata, Ferozepore a fost repartizat în India. Pakistanenii înfuriați erau siguri că Nehru și Mountbatten l-au pus sub presiune pe Radcliffe să-și schimbe ideea initiala.

Sistemele de irigatie și alte infrastructuri din Punjab și Bengal nu au fost niciodată destinate să fie divizate. La 31 martie 1948, Tribunalul Arbitral care s-a ocupat de neînțelegerile legate de impartirea frontierelor și-a încheiat activitatea. A doua zi, India a închis centrala Ferozepore care controla alimentarea cu apă din Pakistan. Violența a fost deosebit de gravă în noile zone de graniță, unde au murit până la un milion de oameni. Primul război indo-pakistanez a izbucnit în 1948, atât Pakistanul, cât și India au trimis trupe în tinutul Kashmir, la nord de Punjab, unde au ramas si astăzi. Războaiele ulterioare din 1965 și 1971 au arătat clar că liniile lui Radcliffe nu erau diviziuni ordonate, ci frontiere agitate.

Granițele gandite de Sir Radcliffe nu s-au bazat exclusiv pe identitatea religioasă, ci pe o combinație de factori, infrastructura jucând un rol cheie. Pakistanul a fost destinat sa fie o casă pentru musulmanii din Asia de Sud, în timp ce India a fost legată de idealurile sale seculare. Care sunt implicațiile pentru un stat-națiune atunci când granițele sale nu se bazează pe mitul de bază al identității religioase, ci pe o varietate de preocupări specific imperiale?

Într-o epocă în care liderii apelează din ce în ce mai mult la împărțirea ca instrument de soluționare a conflictelor etnice – trebuie să reexaminăm eficiența acestuia.

( Lucy ChesterHistory Today )


Distribuie articolul