( Mihaela Simina – Historia )
8 noiembrie 1960, Washington D.C.
„A fost o zi răcoroasă de toamnă… foarte senină. Dar știu că am stat pe veranda acoperiți cu pătura în soarele amiezii”.
Mai târziu, spre noapte:
„Eu i-am spus lui Jack: «Știi, acum ești președinte»”.
Peste câteva ore, istoria avea să îi dea dreptate și un nou titlu, cel de „Primă Doamnă”, lui Jacqueline Kennedy, căci ale acesteia sunt scurtele mărturii de mai sus. John Fitzgerald Kennedy devenise cel de-al treizeci și cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii, după o cursă extrem de strânsă în care s-a confruntat cu republicanul Richard Nixon. Au urmat toate formalitățile specifice preluării funcției de către cel mai puternic om din stat (și din lume) și instalarea la Casa Albă a noului președinte, alături de familie și de echipa sa.
A urmat și discursul de inaugurare, moment esențial în mandatul fiecărui președinte american și, prin extindere, în istoria țării. S-a întâmplat în 20 ianuarie 1961, o zi geroasă de iarnă, în care zăpada căzuse fără nicio urmă de zgârcenie. Într-o zi asemănătoare, dintr-o iarnă din secolul următor, poate coincidența – obicei vechi și frumos al istoriei – a adus, prin vocea unui încântător profesor, la un curs la Facultatea de Istorie, o sintagmă care mi-a atras atenția în mod deosebit:
„And so, my fellow Americans: ask not what your country can do for you – ask what you can do for your country”
(Așadar, dragi concetățeni americani, nu vă întrebați ce poate face țara voastră pentru voi, întrebați-vă ce puteți face voi pentru țara voastră).
Este cea mai puternică şi mai cunoscută replică din discursul de inaugurare al președintelui John F. Kennedy și una dintre cele mai recognoscibile şi folosite fraze din istoria contemporană, în general. Discursul în sine a fost unul istoric la rându-i, chiar dacă nu neapărat cel mai important dintre prelegerile lui Kennedy (acest loc ar putea fi ocupat mai degrabă de intervenția televizată a președintelui american din octombrie 1962, când a făcut anunțul despre prezența rachetelor sovietice în Cuba).
Încă de la început a fost dat tonul structurii pe care avea să se bazeze întreaga prelegere, care a făcut apel din plin și cu multă inspirație la tehnica opoziției. Dar nu despre tehnici ale discursului vorbim aici, în principal. Textul rostit de JFK în ziua geroasă de ianuarie din 1961, pe la prânz (după ora locală), când erau abia -6 grade Celsius, iar președintele a ales să nu poarte palton peste costum, a născut multe controverse și discuții, aşa cum fac adesea lucrurile bune în istorie. Paternitatea textului, mai exact, a stârnit controverse – text care continua astfel, creionând contextul epocii de plin Război Rece:
„Lumea este foarte diferită acum pentru că omul deține puterea de a aboli toate formele de sărăcie, dar și toate formele de viață. […]
Fiecare națiune, fie că ne dorește binele sau răul, trebuie să știe că vom plăti orice preț, vom îndura orice povară, vom înfrunta orice dificultăți, vom sprijini oricare prieten și înfrunta oricare inamic pentru a asigura supraviețuirea și succesul libertății.
Aceasta făgăduim – și mai mult de atât. […]
Vecinii noștri trebuie să știe că îi vom ajuta să se opună oricărei agresiuni și oricărei subversiuni, oriunde în Americi. Fiecare dintre celelalte puteri trebuie să știe că această emisferă intenționează să rămână stăpânul propriei case”.
Se poate observa că prelegerea lui Kennnedy a avut o foarte importantă componentă de politică externă, lucru firesc, de altfel, pentru vremurile de atunci.
Discursul de inaugurare al președintelui John F. Kennedy din 20 ianuarie 1961 era menit „să devină faimos instant, după rostire”, așa cum scria revista „Time” în epocă, în timp ce liderul de la Casa Albă considera că prelegerea sa trebuia „să stabilească tonul epocii care stătea să înceapă”. S-au adeverit ambele.
