Pe termen lung, autorităţile române trebuie să acţioneze în Transilvania

Pe termen lung, autorităţile române trebuie să acţioneze în Transilvania
  • Acasă
  • /
  • Politică
  • /
  • Pe termen lung, autorităţile române trebuie să acţioneze în Transilvania

( partea a patra si ultima a acestui studiu, autor Paul Gologan) Pe termen lung, autorităţile române trebuie să acţioneze în Transilvania pentru ai determina pe maghiari să vibreze la semnalele Bucureştiului, dar acest lucru nu ar trebui să presupună intrarea în jocul absurd de tipul „cine licitează mai mult, Ungaria sau România?”, schimbarea punctului […]

( partea a patra si ultima a acestui studiu, autor Paul Gologan)

Pe termen lung, autorităţile române trebuie să acţioneze în Transilvania pentru ai determina pe maghiari să vibreze la semnalele Bucureştiului, dar acest lucru nu ar trebui să presupună intrarea în jocul absurd de tipul „cine licitează mai mult, Ungaria sau România?”, schimbarea punctului de legătură, FIDESZ, cu un altul, MSZP-LMP-PM-Momentum, ori distrugerea cu totul a legăturii(lucru care va putea fi realizat doar printr-o asimilare completă, opţiune indezirabilă), ci edificarea unui altul pe teritoriul României. Dacă prin Hotărârea din 24.09.2019 dată în Cauza T-391/17 România vs Comisia Europeană s-a lăsat posibilitatea legiferării de aşa natură încât să fie atins şi domeniul minorităţilor naţionale, în pofida poziţiei exprimate de Ministerul Afacerilor Externe, continuarea efortului în aceeaşi direcţie ar putea fi în zadar, şi nu pentru că abordarea părţii române ar fi greşită, ci pentru că demersurile MAE, în general, nu beneficiază de susţinere din partea celorlalţi actori care, în mod normal, şi-ar putea aduce aportul la atingerea obiectivelor dintr-un proiect de politică externă (bineînţeles, judecătorii Tribunalului şi CJUE sunt independenţi şi, cu siguranţă, nu influenţarea acestora reprezintă modalitatea de soluţionare a problemei). Punând în balanţă demersurile ultimilor 7 ani (în 2013 a fost prezentată cererea prin care

se solicita înregistrarea iniţiativei) ale Ungariei şi României se ajunge la concluzia că prima ţară menţionată va contabiliza încă o reuşită, e adevărat, parţială, pentru că, la urma urmei, tratatele nu atribuie UE competenţe de legiferare în domeniul protecţiei persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale.

Abordarea din cauza mai sus menţionată relevă una dintre carenţele acţiunilor României pe plan extern, iar subiectul este cu atât mai important cu cât obiectivul nu a fost unul de modificare a unei ordini, ci de conservare. Chiar dacă dreptul internaţional a cunoscut o puternică dezvoltare în ultimii ani, nu are forţa de a se afirma ca factor determinant al schimbării sau, în cazul nostru, conservării status quo-ului, lucru valabil într-o măsură mai redusă şi în cazul normelor de drept european. Din acest considerent, nu trebuie pierdută din vedere componenta care întregeşte structura dreptului internaţional, anume de „fotografiere” a ceea ce se petrece în mediul internaţional, ori Viktor Orban şi-a concentrat acţiunile pe aceasta, înţelegându-i potenţialul după eşecul din 2001 al Legii privind maghiarii din statele vecine Ungariei (la care autorităţile române au contribuit decisiv în faţa Comisiei de la Veneţia). Astăzi, acelaşi personaj, având aceleaşi obiective, vine în faţa comunităţii statelor europene nu doar din postura celui ce propune o altă reglementare a legăturilor etnice, ci şi ca lider al unui curent de opinie pro minorităţi pe care l-a sesizat, alimentat şi direcţionat conform intereselor proprii, căruia i se adaugă voinţa a mai mult de 2 milioane de cetăţeni (semnatari ai iniţiativelor Minority SafePack şi Politica de coeziune

pentru egalitatea regiunilor), resortisanţi a cel puţin 7 state membre.

Viktor Orban cere Uniunii să „fotografieze” o nouă realitate (pe care o construieşte din 2010 în statele învecinate Ungariei, exemplul Transilvaniei este grăitor în acest sens), aici începând şi greşeala decidenţilor români, concentraţi doar asupra „bătăliei” reglementărilor seci. Bineînţeles, vina nu aparţine Ministerului de Externe, ci politicienilor care ar trebui să livreze conţinut menit a confirma în fapt ordinea de drept ce se doreşte a fi conservată, şi în jurul căruia MAE ar urma să contureze acţiuni diplomatice. O prevedere nu poate fi menţinută dacă ea contravine realităţii, ori, în cazul de faţă, premierul maghiar încearcă să convingă că realitatea este alta decât cea de la momentul intrării în vigoare a tratatelor europene. Totodată, el arată că cetăţenii statelor membre îşi doresc o reglementare europeană a dosarului minorităţilor naţionale. (Video în care Viktor Orban îndeamnă la susţinerea MinoritySafePack aici)

În unul dintre discursurile sale Preşedintele Woodrow Wilson afirma: 

„Îndrăznesc să spun că nimic nu e mai probabil să tulbure pacea lumii decât tratamentul la care, în anumite împrejurări, sunt expuse minorităţile”, în vreme ce astăzi Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române, susţine cu privire la Transilvania, dar afirmaţia poate fi extinsă la nivelul întregii Românii, că „pentru prima oară în istorie, sunt acum premise reale pentru ca toţi locuitorii ei să fie şi să se simtă egali şi la ei acasă” (Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András, Istoria Transilvaniei, Volumul III, Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei, Deva 2016, pag. 651)

Ultimele îmbunătăţiri aduse legislaţiei în domeniu, în măsura în care sunt însoţite de măsuri active pentru realizarea unui climat de stabilitate (respectând imposibilitatea statului de a fi neutru din punct de vedere etnocultural), pot înlătura tendinţele propagate de acei actori ce urmăresc destabilizarea echilibrului de la nivelul societăţii. România poate deveni exportator de bune practici pe acest subiect, oferind o alternativă reală de prevenire a izbucnirii conflictelor în Europa şi spaţiul din imediata ei vecinătate.

Ungaria lui Viktor Orbán, sub vălul asumării acestui rol, urmăreşte să subjuge zona Europei Centrale, neţinând cont de consecinţele negative pe care le dezvoltă în alte spaţii unde există minorităţi. România are avantajul lipsei unui cazier cu antecedente nefaste, construite pe interese revizioniste, în ceea ce priveşte promovarea protecţiei minorităţilor, spre deosebire de vecinii maghiari. Acest element o poate ajuta în construirea unui dialog deschis la nivel european şi aborda, mai târziu, subiectul mai mare al protejării identităţii numărului imens de români ce nu intră în categoria minorităţilor, dar care necesită aceeaşi atenţie din partea statelor în care au ales să se stabilească precum acestea. Ambasadele, consulatele şi institutele culturale nu reuşesc să adune sub aceeaşi umbrelă numeroasele comunităţi de români din afara graniţelor ţării, fapt ce duce la pierderea identităţii membrilor pe măsură ce generaţiile se succed. Din acest considerent este necesară o nouă abordare pe care România are datoria şi îndreptăţirea să o promoveze în calitate de lider. În eventualitatea în care acest loc va fi lăsat Ungariei şi ea recidivează, păstrându-şi obiectivele secesioniste, statele europene vor dezvolta o şi mai mare reticenţă în chestiunea protejării caracteristicilor persoanelor cu origini etnice distincte de cele ale majorităţii, iar problema identităţii milioanelor de români din afara graniţelor va fi tratată în acelaşi mod.

Paul Gologan este absolvent al programului de Internship LARICS şi absolvent al Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.


Distribuie articolul


Spune-ne părerea ta