Gertrude Bell a fost arheolog și ofițer de informații englez. Dar mai presus de toate, a fost un personaj cheie al serviciului secret britanic în Orientul Mijlociu în timpul Primului Război Mondial și femeia care a creat Irakul pe care îl știm astăzi.
23 august 1921, în timp ce sunetul celor douăzeci și unu de salve de tun răsună în jurul Bagdadului, o femeie zâmbește. Se striga „Trăiască Regele!” arabii, evreii și creștinii din curtea palatului aplaudă. În timp ce noul monarh atrage atenția mulțimii adunate, ea salută modest.
Gertrude Bell este mulțumită. Încoronarea protejatului ei Faisal I, regele Irakului, este punctul culminant al muncii ei de ofiter de informatii, de-a lungul vieții. „Nu mă voi mai implica niciodată în crearea regilor, este o tensiune prea mare” – scria ea tatalui sau.
Anii care au urmat Primului Război Mondial au fost cu adevărat determinanți. Odată cu dezintegrarea Imperiului Otoman, harta Orientului Mijlociu a fost redesenată. Conform acordului Sykes-Picot teritoriile arabe aflate anterior sub stăpânire otomană au fost împărțite între Marea Britanie și Franța. Drept urmare, provinciile otomane Bagdad, Basra și Mosul au fost unite pentru a forma o nouă tara, cunoscută din 1921 sub denumirea de Irak.
Gertrude Bell a jucat un rol esențial în crearea acestei tari. Ea a fost cea care a trasat granițele țării și a ales regele acesteia. Regina Irakului sau Fiica Deșertului… acestea au fost doar doua dintre denumirile lui Bell. În acea zi de 23 august din anul 1921, ea era la apogeul carierei sale de ofițer de informații englez.
De la sălile de bal londoneze până la corturile deșertului arab
Londra, 1889. Gertrude Bell avea 21 de ani. Era licențiată în istorie la Oxford. Trei ani mai târziu, pleacă în călătorie practicând alpinismul în Elveția fiind prima femeie care escaladează versantul Gertrudspitze, înalt de 2.633 de metri, din Oberlandul Bernez care îi va purta numele.
Dar pe cât de fascinată era de munți si de alpinism, deșertul i-a cucerit inima. Pasiunea pentru Orientul Mijlociu provenea dintr-o călătorie în Persia din anul 1892. A început să învețe arabă, a studiat arheologia și a întreprins prima ei expediție în deșertul sirian. Roșcata poliglotă s-a cufundat în această lume ciudată pe o perioadă de mulți ani. Apoi, într-o zi din noiembrie 1915, a primit o telegramă, Imperiul Britanic avea nevoie de ea. Primul Război Mondial era în plină desfășurare.
Marea Britanie era sub presiune în campania sa militară împotriva Imperiului Otoman, un aliat al Germaniei și Austro-Ungariei. Odată cu înfrângerea de la Gallipoli din 1915, lucrurile păreau sumbru pentru britanici. Ideea era de a câștiga triburile arabe ca aliate și de a le incita la revolta împotriva turcilor era în discuțiile serviciilor secrete engleze. Pentru a realiza acest lucru, totuși, aveau nevoie de informații cruciale, ce triburi erau dispuse sa facă alianță cu englezii? Cine erau cei care creau probleme? Doar câțiva cetățeni englezi au fost în măsură să ofere răspunsuri la aceste întrebări, iar Gertrude a fost unul dintre ei. Ea călătorise mii de kilometri prin deșerturile Arabiei în semn de prietenie şi asculta cu atenție pe liderii arabi atunci când iși exprimau opiniile politice.
Un șef de trib arab a spus odată despre ea: „Este doar o femeie, dar este una puternică și curajoasă”. Localnicii au avut încredere în aceasta străina cu ochi verzi care vorbea opt limbi, considerând-o mai mult o femeie arabă decât o englezoaică.
Dintr-o dată cunoștințele Gertrudei au fost foarte râvnite, a fost prima femeie ofițer de informații din armata britanică avansata la gradul de maior, a fost necesară pentru cunoștințele ei despre regiune și pentru statutul ei de confident al șeicilor arabi din deșert. Mai târziu, în calitate de secretar oriental, a contribuit la modelarea cadrului politic al viitorului stat Irak.
Dar Gertrude Bell avea o problemă. Ea a enervat pe unii generali englezi. Aceștia s-au simțit amenințați de intelectul ei și de încrederea ei în sine : „o femeie-bărbat îngâmfată, cu pieptul plat cu fund sâcâitor.” – spuneau unii dintre generali despre ea.
In toamna anului 1920, lucrurile la Bagdad au început brusc să se miște foarte repede. Declanșat de o revoltă a irakienilor, Imperiul Britanic a optat pentru acordarea țării independența mult așteptată.
„Viață lungă guvernului arab! Dă-le responsabilitate și fă-i să își rezolve propriile treburi și o vor face de fiecare dată de o mie de ori mai bine decât putem noi”, a declarat Gertrude. S-a implicat in formarea unui guvern irakian, a fost numit un prim-ministru și s-a dezvoltat un sistem de vot. Tot ce mai avea nevoie țara acum era un conducător. Pentru Gertrude Bell, era clar cine va fi alegerea. Faisal, fiul Sherifului din Mecca și liderul revoltei arabe împotriva otomanilor. În ochii ei, el era persoana cea mai capabilă să conducă țara cu, comunitățile ei șiite, sunite, kurde, creștine și evreiești.
La ora șase dimineața, pe 23 august 1921, maestrul de ceremonii a proclamat „Trăiască regele!”, un salut urmat de 21 de salve de tun care a răsunat peste Bagdad, iar adunarea a cântat „God Save the King”. Irakul nu avea încă nici imn național și nici granițe definitive. Acesta ar fi unul dintre marile proiecte ale lui Bell, pe care ea l-a încheiat cu cuvintele: „Am petrecut o dimineață la birou, descoperind granița sudica deșertică a Irakului”. Ulterior influența ei a început să scadă, nu mai era nevoie de ea. Timpul ei trecuse.
Bell a devenit singura și deprimata. Și-a reluat munca ca arheolog, o consolare slaba fata de ceea ce realizase, la vârsta de 54 de ani, maiorul cu părul cărunt, domnișoara Bell s-a îndrăgostit pentru a treia și ultima oară, doar pentru a fi din nou dezamăgita.
În seara zilei de 11 iulie 1926, Gertrude s-a culcat, ca să nu se mai trezească niciodată. Pe noptieră era o cutie cu somnifere, luase o doză suplimentară. A fost sinucidere? Nimeni nu va ști vreodată. Era cu două zile înainte de a împlini 58 de ani. A fost îngropată, conform dorințelor ei, în Irak țara pentru care a avut planuri atât de mari.
( Iris Mostegel )
