„Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni”. O scurtă istorie a războaielor agresive ale Rusiei de la Ivan cel Groaznic până în prezent

„Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni”. O scurtă istorie a războaielor agresive ale Rusiei de la Ivan cel Groaznic până în prezent
  • Acasă
  • /
  • Politică
  • /
  • „Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni”. O scurtă istorie a războaielor agresive ale Rusiei de la Ivan cel Groaznic până în prezent

„Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni. Este uimitor când o țară mare și puternică nu a atacat pe nimeni, ci și-a apărat doar granițele”, a spus șeful Bisericii Ortodoxe Ruse Vladimir Gundeaev (Patriarhul Khirill), făcând ecou Mariei Zaharova și alți oficiali cu fraza recent adoptată „Rusia nu nu începe războaie ea le termină. Rusia […]

„Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni. Este uimitor când o țară mare și puternică nu a atacat pe nimeni, ci și-a apărat doar granițele”, a spus șeful Bisericii Ortodoxe Ruse Vladimir Gundeaev (Patriarhul Khirill), făcând ecou Mariei Zaharova și alți oficiali cu fraza recent adoptată „Rusia nu nu începe războaie ea le termină. Rusia are propriile probleme cu încetarea războaielor (de exemplu, un tratat de pace cu Japonia nu a fost încă semnat), dar există multe exemple când Rusia a început războaie împotriva altor state.

Să nu luăm războaiele principatului Moscovei cu alte principate rusești, unde uneori era foarte greu de înțeles cine și când a început războiul. Să începem cu primul mare război european, care a fost început de regatul Moscovei ca un singur stat centralizat. Acesta este războiul Livonian, care a durat între 1558 și 1583. Armata Moscovei a început ostilitățile pe 17 ianuarie 1558. Problema așa-numitului „tribut Yuriev” a fost folosită ca pretext pentru război. În 1481, după încheierea unui alt război între Pskov și Novgorod, care a fost ajutat de Moscova, s-a încheiat un acord cu Livonia, potrivit căruia episcopia Derpt trebuia să plătească un tribut anual Pskovului în valoare de o grivnă.

Țarul Ivan cel Groaznic a decis să profite de ocazie și să pună mâna pe Livonia. La sfârșitul anului 1557, ambasada Livoniană sosită la Moscova a ajuns la un acord privind plata datoriilor pentru tributul Iuriev, dar Livonia nu a putut plăti întreaga sumă deodată, ceea ce a devenit un pretext pentru invazie. După izbucnirea războiului, Landtag-ul Livonian a decis să strângă 60.000 de taleri pentru a se stabili cu Moscova pentru a pune capăt războiului. Dar până în mai 1558, doar jumătate din această sumă fusese adunată, iar țarul rus în orice caz nu avea de gând să oprească invazia.

Scopul lui Ivan cel Groaznic a fost să cucerească toată Livonia, adică teritoriul Letoniei și Estoniei moderne. Pe terenurile ocupate în timpul războiului, țarul rus a creat un regat marionetă Livonian. Cu toate acestea, în ciuda succeselor inițiale ale trupelor ruse, războiul s-a încheiat cu înfrângerea completă a regatului moscovit. Ivan cel Groaznic a subestimat capacitatea Poloniei, care în timpul războiului a creat un singur stat cu Lituania, și a Suediei de a uita temporar de vechile lupte și de a se uni împotriva Moscovei.

Următoarea agresiune a regatului Moscovei a fost războiul de la Smolensk din 1632-1634. Țarul Alexei a decis să folosească perioada de după moartea lui Sigismund al III-lea al Poloniei în 1632 si pana a fost ales un nou rege. Scopul războiului a fost cucerirea Smolenskului. Cu toate acestea, armata rusă, care asedia Smolenskul, a fost ea însăși înconjurată și forțată să se predea. Conform Tratatului de la Polyanovsky încheiat în iunie 1634, un singur oraș, Serpeisk, a mers în Rusia.

După răscoala lui Bogdan Hmelnyțki și anexarea Ucrainei la Moscova la Pereaslav Rada în ianuarie 1654, ca autonomie largă, Moscova a început un alt război. Scopul a fost cucerirea întregii Ucraine și a întregii Belarus. În anii 1650, trupele ruse au câștigat în mare parte victorii, în anii 1660 au suferit în mare parte înfrângeri. Obiectivele războiului au fost atinse doar parțial. Conform armistițiului de la Andrusovsk din 1667, Smolensk, Seversk, Cernigov, Starodub și Ucraina de pe malul stâng, precum și Kievul de pe malul drept al Niprului, în cele din urmă atribuite Rusiei prin „Pacea eternă” din 1686.

Următorul război ofensiv al Rusiei a fost Marele Război Nordic din 1700-1721. În acest război, Rusia, în alianță cu Danemarca, Saxonia, a atacat Suedia. Ca motiv de declarare a războiului de către Petru I, au fost indicate „neadevăruri și insulte”, în special o insultă personală în 1697, când suedezii, care călătoreau prin Europa, au fost primiți cu raceala la Riga, în opinia sa. Scopul inițial al războiului pentru Rusia a fost cucerirea gurilor Neva și a Estoniei. Cu toate acestea, pe măsură ce războiul a progresat, ponderea Rusiei în coaliție a crescut dramatic.

În ciuda succeselor inițiale ale regelui suedez Carol al XII-lea, superioritatea coaliției în resurse a afectat în cele din urmă, iar după victoria armatei ruse în bătălia de la Poltava din 1709, înfrângerea Suediei a fost o concluzie inevitabil. Slăbiciunea relativă a flotei ruse a fost compensată de puternica flotă daneză, care o depășea numeric pe suedeză. Prin Tratatul de la Nystad, Suedia a cedat Rusiei Estland, Livonia, Ingermanland, districtul Vyborg și partea de sud a districtului Keksholm pentru suma de 2 milioane de taleri (56 de tone de argint, aproximativ jumătate din bugetul anual al Rusiei). În plus, Rusia a stabilit un protectorat de facto asupra Curlandei. De asemenea, Imperiul Rus a început să exercite o influență decisivă asupra politicii externe a Varșoviei.

În timpul Marelui Război de Nord, Rusia a atacat și Turcia în timpul campaniei de la Prut din 1711. Petru a contat pe înființarea unui protectorat rusesc asupra Peninsulei Balcanice, pe cucerirea Constantinopolului și a Crimeei. Cu toate acestea, armata rusă a fost înconjurată, iar conform tratatului de pace de la Prut, Petru a trebuit să returneze turcilor cetatea Azov și să dărâme cetatea rusă de la Taganrog.

Următorul război, în care Rusia a fost atacatorul, a fost războiul cu Turcia din 1735-1739. Invazia vasalului turc al Hanului Crimeei în Kabarda, Cecenia și Daghestan, precum și conflictul dintre Turcia și Persia, al cărei aliat era Rusia, au fost folosite ca pretext formal pentru război. În 1736, Imperiul Austriac a luat partea Imperiului Rus. Planurile împărătesei Anna Ioannovna s-au rezumat la cucerirea Hanatului Crimeea. Trupele ruse au pătruns în peninsula Crimeea și au capturat capitalele Hanatului Bakhchisaray, dar în cele din urmă au fost nevoiți să plece din cauza lipsei de hrană și apă. Drept urmare, anexarile rusești au fost foarte modeste.

În războiul ruso-turc din 1806-1812, Rusia a fost iarasi atacatorul. Motivul războiului a fost demiterea în august 1806 a conducătorilor principatelor Moldovei și Țării Românești fără acordul Rusiei, deși în condițiile Tratatului de la Iași din 1791 se impunea un astfel de acord. Trupele ruse au intrat în Moldova și Țara Românească, după care Turcia a declarat război Rusiei. Scopul Imperiului Rus era cucerirea principatelor dunărene,  Moldova și Țara Românească. În ciuda succeselor trupelor ruse, din cauza amenințării unei coliziuni cu Franța condusa de Napoleon în timpul încheierii Păcii de la București, anexarile rusești s-au limitat numai la Basarabia.

Războiul ruso-suedez din 1808-1809 a apărut ca urmare a alianței temporare dintre Franța și Rusia, încheiată la Tilsit în 1807. Napoleon a cerut Suediei să se alăture blocadei continentale. Iar după refuzul ei, la 5 februarie 1808, împăratul Franței i-a spus ambasadorului rus la Paris că este de acord ca Rusia să primească toată Suedia, inclusiv Stockholm. La 9 februarie, trupele ruse au trecut granița ruso-suedeza fără să declare război. Rezistența îndârjită a suedezilor, precum și războiul de gherilă din Finlanda, au facut ca Tarul Alexandru I sa se limiteze numai la anexarea Finlandei.

În războiul ruso-turc din 1877-1878, Rusia, profitând de înfrângerea Franței în războiul franco-prusac din 1870-1871, a decis să atingă aceleași obiective pe care nu le-a putut atinge în războiul Crimeei. Motivul războiului a fost înfrângerea Serbiei în războiul cu Turcia și refuzul Constantinopolului de a acorda autonomie Bulgariei, Bosniei și Herțegovinei, asupra cărora au insistat toate marile puteri. La 12 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei.

Armata rusă i-a învins pe turci și a ajuns la Constantinopol. Potrivit Tratatului de Pace de la San Stefano, independența Serbiei, Muntenegrului, României a fost recunoscută, iar Bosnia și Herțegovina a devenit regiune autonomă. Bulgaria a fost proclamată stat independent de facto, plătind Turciei doar un tribut simbolic. Teritoriul Bulgariei a ocupat cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice și a rămas sub ocupația trupelor ruse timp de doi ani. Rusia a primit și Basarabia de Sud și Ardagan, Kars, Batum și Bayazet.

Uniunea Sovietică a purtat, de asemenea, războaie ofensive. Cele mai mari dintre ele au fost războiul sovietico-finlandez din 1939-1940 și războiul afgan din 1979-1989. Scopul războiului sovietico-finlandez a fost să cucerească întreaga Finlandă și să o includă în URSS. Ca pretext pentru război, la ordinul lui Stalin, la 26 noiembrie 1939 a fost efectuat un bombardament provocator al NKVD-ului cu un tun de artilerie a locației trupelor sovietice, în urma căruia 4 soldați ai Armatei Roșii ar fi fost uciși și 9 au fost răniți (în realitate, nu erau morți sau răniți). După aceea, Rusia a rupt relațiile diplomatice cu Finlanda, iar patru zile mai târziu, trupele sovietice au invadat Finlanda fără să declare război.

A fost creat un guvern marionetă al Republicii Democrate Finlandeze, care nu a primit niciun sprijin în Finlanda. Cu toate acestea, în ciuda pierderilor mari (conform unor estimări, până la 200 de mii de morți), Armata Roșie nu a reușit să spargă rezistența finlandezilor, deși aceștia au reușit să străpungă linia Mannerheim de pe istmul Karelian.

Temerile că o forță expediționară anglo-franceză ar putea fi trimisă în Finlanda și necesitatea unui transfer timpuriu de trupe la granițele germane pentru a-l lovi pe Hitler în spate după începerea ofensivei generale de primăvară a Wehrmacht-ului în Franța, l-au forțat pe Stalin 12 martie 1940 pentru a încheia un compromis de pace la Moscova. Finlanda și-a păstrat independența, dar a pierdut istmul Karelian cu Vyborg și unele teritorii la nord de Lacul Ladoga. În plus, în peninsula Hanko, lângă Helsinki, a fost înființată o bază militară sovietică.

Războiul din Afganistan a fost lansat de URSS pentru a păstra guvernul pro-sovietic din Afganistan, împotriva căruia s-a răsculat majoritatea populației, și pentru a desfășura baze militare sovietice în țară. Pretextul invaziei a fost o cerere din partea guvernului afgan de ajutor în lupta împotriva insurgenților islamici. Dar șeful guvernului afgan, Hafizullah Amin, a fost ucis de forțele speciale sovietice și înlocuit cu marioneta Babrak Karmal, adusă de intervenționisti. În cei 9,5 ani de război, trupele sovietice nu au reușit niciodată să înfrângă rezistența rebelilor, deși au suferit pierderi semnificative – aproximativ 15 mii de morți, conform cifrelor oficiale și de două ori mai mulți, conform estimărilor independente. După retragerea trupelor sovietice, guvernul comunist de la Kabul a durat doar 3 ani.

După cum am văzut, atât Rusia, cât și URSS în perioada de la sfârșitul secolului al XVI-lea până la sfârșitul secolului al XX-lea au purtat cel puțin 12 războaie care pot fi numite ofensive și agresive. Totodată, în două cazuri s-au creat guverne marionete, care însă nu au avut succes. Și numai într-unul dintre aceste războaie, Marele Război Nordic împotriva Suediei, Rusia a reușit să atingă toate obiectivele planificate și chiar să le depășească.

Agresiunea lui Putin împotriva Ucrainei continuă tradiția agresiunii împotriva Siriei, dar se încadrează și în tradiția mult mai veche a războaielor agresive de cucerire purtate timp de patru secole de Moscova, Imperiul Rus și Uniunea Sovietică.

( Timpul.md )

Distribuie articolul