A bate în lemn este o expresie frecvent utilizată în limbajul oral şi, cu siguranţă, puţini sunt cei care s-au întrebat care este originea acesteia şi a superstiţiei pe care o exprimă. Repetăm mecanic gestul sau expresia pentru că aşa s-a consolidat în mentalul colectiv, de-a lungul timpului, conferindu-i-se o valoare magică sau numai una asumată cultural, social, religios, mai ales în situaţii nefavorabile, de incertitudine, de teamă.
“A bate în lemn” este o expresie apotropaică (are funcţie de protecţie), adică indică gestul de a bate sau a atinge o bucată de lemn, cu scopul de a alunga spiritele rele, de a evita o situaţie ispititoare, dar care nu ar fi benefică, de a anihila o predicţie nefavorabilă, de a păstra şansa unui lucru bun.
Expresia este atât de cunoscută, încât avem impresia că aparţine limbii şi tradiţiei noastre. În realitate, este prezentă în foarte multe limbi, cu acelaşi sens, originea acesteia fiind destul de incertă. Cei mai mulţi folclorişti spun că expresia “A bate în lemn” s-ar păstra din timpuri foarte vechi, când se credea că, în trunchiul copacilor, îşi aveau sălaşul spiritele bune, zâne, driade (nimfe ale pădurilor) şi alte creaturi mitologice.
Sunt frecvente astfel de legende în folclorul celtic, de exemplu, în care se povesteşte cum oamenii, atunci când aveau nevoie de ajutor, băteau în scoarţa copacilor, pentru a cere ajutor şi protecţie şi băteau încă o dată pentru a mulţumi, pentru a-şi arăta recunoştinţa că au fost protejaţi. Bătaia în trunchiul copacului, fără verbalizare, avea şi rolul de a împiedica spiritele rele să “audă” gândul, oprindu-le astfel să intervină.
Lemnul, la modul general, în viziunea creştină, este adesea luat drept sinonim al crucii. “A bate în lemn” poate să însemne şi “A bate în cruce”, pentru ca Dumnezeu să audă şi să ocrotească. La români, mai există o superstiţie legată de “A bate în lemn”, aceea de a nu se bate într-o masă/ placă de lemn sau într-un scaun, superstiţie care are legătură, probabil, cu faptul că, în timpurile vechi, se obişnuia ca oamenii să fie chemaţi la slujbă şi la rugăciune lovindu-se sintronul, adică scaunul (tronul bisericesc) aşezat dinaintea altarului şi pe care stătea arhiereul sau episcopul.
O astfel de interpretare poate intra în convergenţă şi cu “bătutul toacei”, care anunţă începerea serviciului religios sau punctează anumite momente ale acestuia. Toaca a apărut cu mult înaintea clopotelor şi, în lumea ortodoxă, bătăile de toacă sunt asociate şi cu bătutul piroanelor în mâinile şi picioarele lui Iisus Hristos, când a fost răstignit pe Crucea de pe Golgota. Şi în prezent, în Săptămâna mare, între Joia Mare şi Paşte, în bisericile ortodoxe nu se trag clopotele, ci doar se bate toaca.
Dar simbolismul şi mai general al lemnului, care ar putea îngloba toate semnificaţiile diverselor obiceiuri legate de expresia “A bate în lemn” este că, aşa cum transmit toate miturile, “lemnul conţine o înţelepciune şi o ştiinţă supraomenească” (Jean Chevalier)
( Destepti.ro )
