„În Numele trandafirului” de Umberto Eco, umorul nu este o chestiune de râs. Acțiunea romanului situată în 1327, îl urmărește pe William de Baskerville în timp ce investighează o serie de morți misterioase la o mănăstire benedictină situata in Alpii italieni. Din întâmplare, dă peste manuscrisul unei comedii grecești într-una din camerele victimelor. Amintindu-și că bibliotecarul orb, Jorge de Burgos, se certase cu mortul despre umor cu doar câteva zile înainte, el își dă seama că acesta ar putea fi un indiciu și bănuiește că Jorge ascunde ceva. Pentru a testa acest lucru, el pornește o discuție despre umor. Curând apare o contradicție, în timp ce William susține că râsul este bun pentru suflet, Jorge îl denunță ca un afront „nefiresc” la adresa umanității și o incitare la blasfemie, pe care o justifică cu referire la Biblie. Dar în curând devine evident că ura lui fata de umor a fost inspirată de o carte cu totul diferită. O carte pierdută.
Până la începutul secolului al XIV-lea, existau o mulțime de tratate care au atins problema umorului. Dar niciuna nu a fost mai tentantă sau mai evazivă decât „Poetica” lui Aristotel. După cum sugerează și titlul, cartea a fost conceputa ca o discuție despre poezie. Cea mai mare parte a primei cărți este dedicată tragediei. Dar, pe parcurs, Aristotel dă și o definiție rapidă a comediei. Ca și tragedia, susține el, comedia este o reprezentare a vieții reale. Acest lucru îl face să reflecteze în continuare asupra râsului. În altă parte, el remarcase deja că umorul este unic pentru om și urmărește să-i ofere plăcere. Aici, el adaugă că ceea ce ne face să râdem de ceva este : „o greșeală sau o rușine care nu este nici dureroasă, nici amenințătoare, de exemplu, o mască comică este urâtă și distorsionată, dar nu provoacă durere”.
Deși Aristotel explică clar că râsul este o formă de dispreț, diferită de batjocură, el nu explică ce fel de erori și dizgrație fac o persoană ridicolă, ce fel de plăcere conferă râsul, dacă sunt necesare alte dispozitive dramatice pentru a provoca un chicot de ras. Probabil că intenționa să răspundă la acestea într-o altă parte a tratatului său. Dar, la un moment dat, a doua parte a fost pierdută.
La fel ca Aristotel, toată lumea a fost de acord că râsul este unic pentru om și că este însoțit de un sentiment de plăcere. Dar alte probleme ridicate de definiția lui Aristotel au fost rezolvate mai puțin fortuit. Dintre acestea, cea mai serioasă a fost problema plăcerii. Oricât de evident ar fi fost că râsul era o sursă de bucurie, faptul că părea să implice și dispreț a provocat o oarecare nedumerire. La urma urmei, cum ar putea cineva să se simtă fericit și disprețuitor în același timp?
O posibilă soluție a fost propusă de Hobbes. Deși acesta a recunoscut că este posibil să râdem doar de absurditatea lumii atunci când întâlnim ceva disprețuitor, i s-a părut mai convingător să creadă că trăim bucuria doar atunci când ne comparăm favorabil cu ceilalți. Cu alte cuvinte, atunci când râdem trebuie să recunoaștem o greșeală a unei alte persoane și am obține astfel un sentiment plăcut de superioritate.
Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, moraliștii și-au dat seama că, dacă râsul ar fi folosit pentru a-i face pe oameni buni, ar putea ajunge, din neatenție, să distrugă societatea în acest proces. Oricum ar fi, a amenințat moralitatea pe care trebuia să o cultive. Poate că există ceva ironie în asta. Dar pentru cei care își puseseră speranțele în Aristotel, cu siguranță nici nu era o chestiune de râs.
( Alexander Lee – History Today )
