Aristotel, al cărui nume este derivat din grecescul „aristos” (în traducere „om nobil”), este un filosof grec de origine macedoneană cunoscut și sub numele de Stagiritul și a trăit între anii 384-322 î.Hr.
Odată cu Aristotel se încheie un ciclu important al filosofiei antice grecești și începe altul: Platon și presocraticii dăduseră întâietate metafizicii și încercării de a înțelege esențele lumii, pe când Aristotel își îndreaptă atenția mai degrabă spre problemele morale ale omului și pune bazele teoretice ale dezvoltării științelor particulare.
Biografie
S-a născut în orașul Stagira, din peninsula Calcidica, în nordul Greciei. Tatăl său, Nicomah, a fost medic și i-a inspirat interesul pentru studiul fizicii și al biologiei.
La 18 ani, Aristotel pleacă la Atena pentru a-și desăvârși studiile și devine discipolul lui Platon, a cărui Academie o va frecventa timp de douăzeci de ani, dovedindu-se mai întâi un discipol strălucit, apoi un profesor și un gânditor capabil să-și dezvolte propriul sistem filosofic.
În anul 347, după moartea lui Platon, Aristotel pleacă spre Atarneus, pe coasta Asiei Mici. Aici, în orașul Assos, va instrui vreme de trei ani în cadrul unei școli întemeiate în jurul unui nucleu format din filosofi prieteni ai Academiei.
În 343, regele Macedoniei Filip al II-lea îl invită să se ocupe de educația fiului său, viitorul rege Alexandru cel Mare.
În 344, Aristotel revine la Atena, unde înființează propria școală de filosofie, Lykeion (Liceul), numită și peripatetică. Pe lângă susținerea cursurilor, Aristotel a redactat un număr mare de lucrări și a adunat un material științific de foarte mari proporții, contribuind considerabil la ridicarea nivelului de cunoaștere al vremii.
După moartea lui Alexandru cel Mare (323 î.Hr.), în Atena s-a declanșat o mișcare antimacedoneană, iar viața lui Aristotel a fost pusă în pericol. Pentru a evita un proces injust, mai degrabă dictat de rațiuni politice, așa cum suferise și Socrate, Aristotel a plecat la Calcis, în insula Eubeea, unde a și murit un an mai târziu.
Școala sa de filosofie a continuat să funcționeze și să se dezvolte încă 300 de ani. Textele lăsate de Aristotel au fost păstrate de discipolii săi, o parte ajungând să fie editate la Roma în jurul anului 40 î.Hr. și să influențeze gândirea și cultura europeană.
Opera
Cele peste 150 de lucrări scrise de Aristotel au fost clasificate în două categorii: texte externe, destinate publicului larg, redactate în general sub formă de dialoguri, și texte interne (sau „acromatice”), destinate elevilor și membrilor școlii, care tratau aspecte de profunzime, păstrate sub formă de note de curs, pe care Aristotel le îmbunătățea permanent.
Din prima categorie nu se cunosc decât câteva titluri: Sofistul, Banchetul, Menexen, Protrepticul, Cratylos, Eudemos, Despre retorică, Despre justiție, Despre poeți, Despre sănătate, Despre educație, Despre plăcere.
Dintre textele interne s-au păstrat circa 47 dintr-un total de 200, clasificate după conținut în:
Treptele cunoașterii umane
„Grație naturii sale, orice om tinde spre cunoaștere”, spune Aristotel. Cunoaștem prin intermediul simțurilor, prin experiențele noastre particulare (empeiria), prin tehnică (tekhne) – în sensul științei și artei de a face lucrurile – și prin episteme sau filosofia primă, care este știința demonstrativă, superioară, singura ce ne permite să ajungem cu ajutorul intuiției intelectuale (nous) la principii și la cauze, la rădăcinile lucrurilor, la înțelepciunea care ne poate oferi cunoașterea Ființei.
Numai Ființa supremă, Dumnezeu, deține cu adevărat înțelepciunea, Sophia. În mod obișnuit, omul are acces la ea doar în anumite clipe pasagere, dar poate fi filosof, adică îndrăgostit de înțelepciune. Această concepție configurează și drumul eticii aristotelice: pentru a se situa mai mult și mai durabil în apropierea înțelepciunii, a cunoașterii divine, omul trebuie să transforme virtutea în obișnuință ferm ancorată în viața sa de zi cu zi, adică să trăiască urmând modul de a fi ideal, al Înțeleptului.
Binele este scopul tuturor acțiunilor umane, iar fericirea este binele suprem. Oamenii definesc fericirea în moduri diferite, însă, în viziunea lui Aristotel, fericirea proprie omului (ca ființă rațională și conștientă de sine) este obținută prin viața sufletească pusă în acord cu rațiunea și îndrumată de virtuți. „Plăcerea” specific umană, superioară plăcerilor pe care le trăiesc și animalele, este raportarea vieții la principiul virtuții. Aristotel afirmă astfel că omul dobândește virtuți doar prin practică, cu alte cuvinte învață prin exercițiu.
Aristotel spunea:
Îl consider mai puternic pe cel ce se învinge pe el însuși decât pe cel ce își învinge dușmanul. Este mai greu să te învingi pe tine decât pe vrăjmaș.
( Noua Acropola )
