Bătălia care a schimbat istoria modernă: Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia care a schimbat istoria modernă: Waterloo (18 iunie 1815)
BELGIUM - CIRCA 2002: General Cambronne at Waterloo, June 18, 1815, by Hippolyte Bellange (1800-1866), lithograph. Napoleonic Wars, Belgium, 19th century. (Photo by DeAgostini/Getty Images)
  • Acasă
  • /
  • Social
  • /
  • Bătălia care a schimbat istoria modernă: Waterloo (18 iunie 1815)

În galeria marilor bătălii ale lumii, Waterloo ocupă un loc aparte. Ea a fost, neîndoielnic, una dintre marile bătălii purtate de Napoleon Bonaparte, comparabilă cu Marengo (1800), Austerlitz (1805), Wagram (1809) sau Dresda (1813). Dar Waterloo a fost mai ales bătălia decisivă, finală, a carierei lui, lucru recunoscut de altfel şi de Napoleon mai târziu, […]

În galeria marilor bătălii ale lumii, Waterloo ocupă un loc aparte. Ea a fost, neîndoielnic, una dintre marile bătălii purtate de Napoleon Bonaparte, comparabilă cu Marengo (1800), Austerlitz (1805), Wagram (1809) sau Dresda (1813). Dar Waterloo a fost mai ales bătălia decisivă, finală, a carierei lui, lucru recunoscut de altfel şi de Napoleon mai târziu, în anii exilului de pe insula Sfânta Elena, atunci când, în conversaţiile purtate cu camarazii săi de suferinţă şi umilinţe, el declara că în viaţa unui lider militar o singură bătălie este cu adevărat importantă:ultima. 

Iar prin derularea şi deznodământul ei, Waterloo rămâne, aşa cum a caracterizat-o Victor Hugo, „o bătălie enigmatică”, o victorie în final pierdută, fie-ne permisă această figură de stil, a lui Napoleon care, parafrazându-l pe Caius Iulius Caesar, ar fi putut pe drept cuvânt declara, în termeni precişi şi exacţi:„Am venit, am văzut, am luptat, am câştigat, am pierdut!”. Căci atâta vreme cât el a conceput şi controlat minuţios mişcările din teren, atâta vreme cât a stăpânit bătălia, rezultatul final, previzibil, nu ar fi putut fi altul decât o victorie clară şi incontestabilă a armatei franceze. În partea a doua a bătăliei a intervenit însă un element imprevizibil, pe care Napoleon îl credea deja anihilat:un corp de 50.000 de soldaţi prusaci comandaţi de mareşalul von Blücher, înfrânt cu două zile în urmă, la Ligny…

Cele două armate beligerante, cea franceză şi cea britanică, au prezentat efective relativ egale. Francezii, comandaţi de Napoleon Bonaparte secondat de mareşalul Michel Ney, au aliniat 69.000 de luptători, dintre care 48.000 de infanterişti, 14.000 de cavalerişti, 7.000 de artilerişti şi un număr de 250 de piese de artilerie. Englezii, comandaţi de feldmareşalul Arthur Wellesley – „Atty” – duce de Wellington, au aruncat în luptă 68.000 de oameni, din care 51.000 de infanterişti, 11.000 de cavalerişti, 6.000 de artilerişti şi un număr de 150 de piese de artilerie. Prusacii, cea de-a treia forţă beligerantă, aliată a englezilor, în număr de 50.000 de oameni, comandaţi de feldmareşalul Gebhard von Blücher, au apărut pe câmpul de luptă de la Waterloo în ziua de 18 iunie, în plină desfăşurare a bătăliei, între orele 14:00 şi 19:00, şi au intervenit în mod decisiv;ei fuseseră iniţial urmăriţi îndeaproape de o treime din armata franceză, încă din 16 iunie, şi fuseseră înfrânţi la Ligny. Teoretic, ei nu mai reprezentau un pericol pentru francezi…

Adept al străvechiului dicton latin „Divide et Impera” – şi pentru a preveni o joncţiune anglo-prusacă – Napoleon a atacat fiecare forţă inamică în parte, la Ligny şi Quatre Bras, la 16 iunie, le-a înfrânt şi le-a împiedicat să se unească. Greşela sa ulterioară a constat în faptul că a încredinţat urmărirea – şi apoi anihilarea – prusacilor înfrânţi unui militar mediocru, generalul Grouchy, promovat chiar atunci la gradul de mareşal. Acesta nu numai că nu a fost capabil să îndeplinească misiunea primită, dar a mărşăluit cu armata sa într-o direcţie greşită, a fost reţinut de un corp de oaste prusac inferior numeric la Wavre şi nu l-a mai ajuns din urmă pe Blücher, care a apărut, pe neaşteptate, pe câmpul de luptă de la Waterloo şi a atacat armata franceză, până în acel moment victorioasă.

În urma catastrofalei înfrângeri de la Waterloo, care i-a costat pe francezi 20.000 de morţi şi răniţi şi 7.000 de prizonieri, faţă de 3.500 de morţi şi 10.200 de răniţi ai englezilor şi 1.200 de morţi şi 4.400 de răniţi ai prusacilor, rămăşiţele armatei franceze, regrupate pe linia râului Sambre, sub comanda la început a mareşalului Soult, apoi chiar a lui Grouchy, care a încercat să-şi repare astfel greşeala, au reuşit să ajungă cu bine în Franţa, unde au continuat să lupte împotriva Coaliţiei antinapoleoniene. Rezistenţa lor a luat sfârşit în urma armistiţiului semnat de ministrul francez de Război, ex-mareşalul napoleonian Louis Davout. O dată ostilităţile încheiate şi nemaiavând niciun fel de sprijin politico-militar, Napoleon a abdicat la 22 iunie 1815 şi a părăsit Franţa pentru un al doilea şi definitiv exil, pe insula Sfânta Elena, iar la Paris au revenit, pentru „cea de a doua Restauraţie”, Bourbonii, în persoana regelui Ludovic al XVIII-lea.

„Garda moare, dar nu se predă!”

Căpitanul Robinaux din regimentul 2 infanterie de linie povesteşte:

„La orele 10:00 dimineaţa, întreaga armată franceză s-a pus în mişcare, avansând înspre câmpie;armata era eşalonată în coloane strânse. Ele au trecut toate, succesiv, acele minunate coloane, pe la piciorul colinei rotunde de la La Belle-Alliance, unde se afla împăratul, şi s-a îndreptat fiecare spre punctul care i-a fost destinat. Corpul din care făceam eu parte [al 2-lea] s-a îndreptat către ferma d’Hougoumont, crenelată şi apărată de englezi. Ea este situată pe o mică înălţime care domină câmpia din toate punctele şi la piciorul acestei ferme se află o mare pădure de desişuri, atât de prost plantate, dedesubtul căreia înaintam noi în coloană strânsă;noi formam extrema stângă a armatei.

Contele Reille, care era comandantul şef al corpului 2, ne-a ordonat să capturăm poziţia ocupată de englezi, să luăm ferma drept punct de sprijin şi să ne menţinem în această poziţie pe toată durata bătăliei, fără a pierde ori a câştiga teren. Odată atacul ordonat, am urcat în masă, cu baioneta la armă, năpustindu-ne asupra inamicului, care ne-a opus o fermă rezistenţă. Bătălia fu înverşunată şi de o parte, şi de cealaltă, iar tirul nimicitor a fost exercitat dinspre ambele părţi cu o egală ardoare;o jumătate de oră le-a trebuit francezilor pentru a cuceri această poziţie formidabilă. Am reuşit să facem un mare număr de prizonieri, în timp ce în centrul şi în partea dreaptă a armatei, canonada cea mai puterncă şi salvele de puşcă cele mai bine susţinute se făceau auzite. Noi ţineam mai departe în stăpânire importanta poziţie dobândită. 

Către orele 6:00 ale serii, mareşalul Ney veni la poziţia noastră şi ne strigă cu o voce puternică:«Curaj, armata franceză este victorioasă, inamicul este bătut în toate punctele frontului!» Împăratul, văzând un corp de oaste năvălind în câmpie, a anunţat de îndată sosirea generalului Grouchy (din păcate, nu era Grouchy, ci Blücher, aceasta fu eroarea din primele momente – n.n.) şi, luând comanda cavaleriei, a atacat imediat platourile de la Mont-Saint-Jean, ocupate de englezii comandaţi de însuşi generalul şef comandant al armatelor combinate, lordul Wellington. Acolo însă el a întâmpinat rezistenţa dură a englezilor. O artilerie numeroasă şi ambuscată scuipa foc şi flăcări din toate părţile. Atunci, garda imperială avansă imediat şi cuceri poziţia, pe care însă o pierdu după numai câteva minute. Garda formă atunci un careu şi se bătu cu un curaj şi o energie dincolo de orice exemplu. Somată de mai multe ori de către englezi să se predea, ea a preferat moartea dezonoarei şi, în curând, fură auzite aceste cuvinte atât de demne de caracterul şi de frumosul nume de francez:«Garda moare, dar nu se predă!»” 

( Historia )


Distribuie articolul


Spune-ne părerea ta