Bizantinii despre români: «Sunt soldaţi viteji, dar aliaţi nesiguri!»

Bizantinii despre români: «Sunt soldaţi viteji, dar aliaţi nesiguri!»
  • Acasă
  • /
  • Social
  • /
  • Bizantinii despre români: «Sunt soldaţi viteji, dar aliaţi nesiguri!»

( Vasile Mărculeț – Historia ) Constituirea statelor medievale românești extracarpatice – Țara Românească și Moldova – și afirmarea lor în plan internațional în secolele XIV-XV i-a adus în atenția istoriografiei bizantine pe românii nord-dunăreni, desemnați de reprezentanții acesteia îndeosebi cu numele de daci. Cu atât mai mult, românii au devenit importanți pentru cronicarii bizantini […]

( Vasile Mărculeț – Historia )

Constituirea statelor medievale românești extracarpatice – Țara Românească și Moldova – și afirmarea lor în plan internațional în secolele XIV-XV i-a adus în atenția istoriografiei bizantine pe românii nord-dunăreni, desemnați de reprezentanții acesteia îndeosebi cu numele de daci. Cu atât mai mult, românii au devenit importanți pentru cronicarii bizantini cu cât de la sfârșitul secolului al XIV-lea și pe toată durata secolului următor aceștia s-au arătat ca fiind singurul popor din sud-estul continentului capabili să se opună turcilor, într-o epocă în care, strangulat între cuceririle otomane, Imperiul Bizantin, aflat într-o agonie ireversibilă, avea nevoie stringentă de aliați cu ajutorul cărora să-și asigure supraviețuirea.

Deși românii nord-dunăreni și statele lor s-au aflat constant în atenția istoriografiei bizantine din secolele XIV-XV, informațiile furnizate de aceasta, care să ne permită conturarea unei imagini a modului cum erau percepuți românii în societatea bizantină, sunt extrem de puține. Mai exact, asemenea știri aflăm doar în lucrările cronicarilor Laonikos Chalkokondylas și Dukas, ambii din secolul al XV-lea. Dintre cei doi cronicari cele mai numeroase și mai complexe știri ne sunt furnizate, mai ales de Laonikos Chalkokondylas.

Spre exemplu, relatând evenimentele legate de cruciada din 1396 cronicarul bizantin subliniază în mod expres faptul că „dacii (românii, n.n.), un neam viteaz”, l-au însoțit pe Sigismund de Luxemburg în această nefericită cruciadă. Aceeași calitate a românilor este evidențiată de cronicarul bizantin și cu altă ocazie, prilej cu care conchide el, „este acest neam, dacii, viteaz în ale războiului”.

Calitatea de buni luptători a românilor este subliniată și de cronicarul Dukas. Acesta arată că în prima jumătate a secolului al XV-lea, la Constantinopol trăiau mulți români, „oameni mai tineri și îndemânatici la lupte și rebeliuni”. Românii și-au probat calitățile războinice și vitejia îndeosebi în luptele cu turcii. Un asemenea moment au fost luptele din 1462 când, deși a înregistrat unele succese împotriva românilor, „totuși taberei (turcești, n.n.) îi era, ce-i drept, frică de dacii care întru nimic cu mai puțină îndrăzneală făceau câte o mare ispravă”, conchide Chalkokondylas.

Conform opiniei lui Laonikos Chalkokondylas, românii constituie un neam ales și destoinic, care însă, deși conștienți de unitatea lor, nu au reușit să-și constituie un singur stat.

„Și după cum ar putea cineva conchide, – afirmă cronicarul bizantin – acesta este un neam ales și destoinic și, deși vorbește aceeași limbă, despărțit fiind din vechime în două, neamul s-a statornicit în două stăpâniri și domnii”30.

Prin calitățile lor, susține Chalkokondylas, românii au reușit să-și influențeze vecinii, care le-au adoptat obiceiurile și modul de viață. Așa s-ar fi întâmplat, bunăoară, cu lituanienii care „au luat obiceiurile și felul de trai al românilor”.

… dar și „iubitor de dezbinări“….

Calitățile românilor sunt însă, cel puțin, parțial umbrite de o serie de defecte grave care caracterizează acestă etnie, sau de deficiențele instituțiilor sale. Una dintre acestea, subliniată de Chalkokondylas, este precaritatea legilor. Astfel, într-unul din capitolele lucrării sale el susține că „acest neam, dacii […], are o organizare cu legi nu prea bune”, pentru a conchide în altă parte că românii sunt cuprinși „în două domnii, în Bogdania (Moldova, n.n.) și în Țara aceasta de la Istru (Țara Românească, n.n.) și au organizare cu legi nu prea bune”.

O altă trăsătură negativă a etniei, relevată de cronicarii bizantini, este lipsa spiritului de unitate a românilor și înclinația lor spre perpetuarea unei instabilități politice. „Căci era neamul românilor iubitor de dezbinări și-și îndrepta cu ușurință gândul la răsturnarea domnilor”, conchide Dukas, iar Chalkokondylas completează că românii „au obiceiul să nu rămână cu aceiași domni, ci mereu după interesul lor să-i schimbe; și-și pun când un stăpânitor, când altul”.

În plus, legat de acest defect al etniei, Chalkokondylas face o serie de aprecieri la adresa clasei politice românești, arătând că boierii inventează domni marionetă pe care apoi, instalându-i în scaun, îi controlează și îi domină în interes propriu.

„Și pe unii dintre aceștia, – subliniază el – plăsmuiți de către cei de neam mare și cu multă avere ai țării, ei caută să-i pună în domnia Daciei, cu intenția că ar putea fi în interesul și spre folosul lor, dacă sunt puși în domnie”.

Cronicarul bizantin ne oferă și două exemple: faptul că după luarea domniei Vlad Țepeș, „chemând câte unul din boierii săi, despre care putea crede că ar fi în stare să ia parte la trădarea pentru schimbarea domnilor, îi sluțea și trăgea în țeapă cu toată casa, pe el, pe copii, femeie și slujitori”, consolidându-și astfel domnia, respectiv trecerea boierilor munteni de partea lui Radu cel Frumos, interpusul sultanului, abandonându- l pe Țepeș, deși acesta învinsese și alungase oștile otomane, deoarece „au cunoscut că tânărul e de preferat pentru ei față de domnul Vlad și, trecând de partea aceluia, se adunau puțini câte puțini. Și ceilalți daci cum au băgat de seamă, repede l-au părăsit pe Vlad și au trecut la frate-său”.

…și aliat nesigur

O altă trăsătură negativă de caracter a românilor, care aruncă o pată de neșters asupra vitejiei și calităților lor militare, relevată de aceiași cronicari bizantini, este indisciplina arătată pe câmpul de luptă și obsesia lor după pradă atât de puternică încât nu pregetă să-și abandoneze aliații în plină luptă, în momentele cele mai grele. Așa s-ar fi întâmplat în timpul primei faze a luptei de la Varna (10 noiembrie 1444), când afirmă Laonikos Chalkokondylas, după risipirea trupelor otomane care li se opuneau, românii din armata creștină au prădat antrepozitele sultanului, după care, pentru a-și pune la adăpost prăzile strânse în urma acestei acțiuni, „n-au mai venit la luptă și nu s-au mai așezat în ordine de bătaie, ci au început s-o ia spre tabăra lor”.

O informație asemănătoare ne oferă și un autor numit Zotikos Paraspondylos, se pare, martor ocular la această confruntare. Acesta relatează că după ce au dispersat forțele otomane care li se opuneau, „românii au trimis în grabă și au pus mâna pe comorile lui, adică pe lucrurile de preț ale marelui stăpân (sultanului, n.n.). Văzând bogățiile fără număr și averea cea mare, românii au pătruns din toate părțile în tabără, iar regele lupta numai cu câțiva oameni

O serie de informații referitoare la români transmise de Laonikos Chakokondylas, cu prilejul luptei de la Varna, contribuie, prin conținutul lor, la conturarea unei imagini cât se poate de controvesate a acestora. Astfel, din lucrarea cronicarului bizantin aflăm că în pofida abandonării taberei creștine în timpul luptei, românii au asigurat retragerea lui Ioan de Hunedoara spre Dunăre, în timpul căreia au căzut mulți dintre ei.

„Și cum se retrăgea și mergea fără nici o ordine, – relatează el – a aflat toate și n-a mai mers în tabără, ci a plecat de-a dreptul spre Istru, atât el cât și dacii; […]. În retragere au căzut și alți bărbați viteji și nu puțini dintre daci”.

Din relatarea aceluiași cronicar, aflăm însă și incredibilul fapt că în timpul replierii forțelor creștine spre Dunăre, s-au înregistrat ciocniri sângeroase între români și unguri, în urma cărora dintre ultimii, „mai mulți însă s-au prăpădit în retragere de mâna dacilor40. Alte informații ni-i arată pe români lipsiți de demnitate și onoare, gata oricând, îndeosebi în momentele dificile, să își trădeze și să își abandoneze aliații. Un act de acest tip, cu consecințe deosebit de grave, s-ar fi consumat cu ocazia bătăliei de la Kossovopolje (1448).

În momentul în care victoria otomană se contura ca fiind certă, susține Laonikos Chalkokondylas, românii, care luptau alături de trupele lui Ioan de Hunedoara (1441-1456), văzând „pe turci luptându- se mult peste așteptarea lor și că pe ei îi amenință cele mai rele primejdii și că abia de vor scăpa de nenorocire, chiar dacă ar ajunge să rămână teferi, că pentru jurământ nu e nici un mijloc să nu-și primească pedeapsa de la împăratul (sultanul, n.n.) pentru câte i le-au făcut, ducând război cu el și pentru că s-au aliat în luptă cu peonii (ungurii, n.n.), s-au hotărât în acestă mare învălmășală să trimită un sol la împăratul Amurat (Murâd II, sultan între 1421- 1451, n.n.), ca să se împace și, ca predând armele, să reia legăturile cu împăratul și să-i fie prieteni”.

Ca urmare, „trădându-și prietenii”, au încercat să treacă de partea turcilor, dar au fost masacrați din ordinul sultanului „ca să-și primească pedeapsa pentru câte i le-au făcut. Și așa au fost dați pierzării pe loc, fără nici o considerație”. Absența altor știri despre români în sursele bizantine face imposibilă conturarea unei imagini mai exacte și mai integratoare a modului în care aceștia erau percepuți în societatea bizantină. În acestă situație, ne vedem obligați să ne limităm la aceea, mai mult aproximativă, furnizată de informațiile de care dispunem și pe care le-am prezentat în cadrul acestui articol.


Distribuie articolul


Spune-ne părerea ta