Când vedetele intră în luptă orgoliile se bat cap în cap

Când vedetele intră în luptă orgoliile se bat cap în cap
  • Acasă
  • /
  • Social
  • /
  • Când vedetele intră în luptă orgoliile se bat cap în cap

( Ciprian Plăiaşu – Historia ) Cruciada cu cele mai sonore nume din istoria Evului Mediul este cu siguranță cea de-a treia, pentru că acum se întâlnesc unii intre cei mai faimoși conducători ai acelei epoci:împăratul german Friederic Barbarossa, regele francez Filip al II-lea August, regele englez Richard Inimă de Leu li sultanul Egiptului, Saladin. […]

( Ciprian Plăiaşu – Historia )

Cruciada cu cele mai sonore nume din istoria Evului Mediul este cu siguranță cea de-a treia, pentru că acum se întâlnesc unii intre cei mai faimoși conducători ai acelei epoci:împăratul german Friederic Barbarossa, regele francez Filip al II-lea August, regele englez Richard Inimă de Leu li sultanul Egiptului, Saladin.

După cuceririle făcute în prima cruciadă și extinse după aceea, a urmat o perioadă cu pierderi teritoriale pentru cruciați. Înaintea celei de-a doua expediții majore fusese pierdută Edessa, pe care cei înrolați în această cruciadă nu au reușit să o aducă în stăpânirea latinilor. După aceea, acum sultanul Saladin reușise, după 88 de ani, să recucerească Ierusalimul pentru musulmani în 1187, după lupta de la Hattin.

Pierderea Ierusalimului și începutul Cruciadei „vedetelor”

Situația socială în noile state formate de latini în Răsărit era extrem de fragilă. Populația majoritară era o mixtură între creștini ortodocșii, supuși Bizanțului, și musulmani. În acest context latinii, adică populația catolică, reprezentau doar elita conducătoare. Chiar și așa, principalul regat din zonă, cel al Ierusalimului, ajunsese să fie o forță militară de temut, mai ales în timpul domniei lui Balduin al III-lea (1143-1162). Statul său încheiase alianțe avantajoase și înlăturase rivalitatea Bizanțului, căsătorindu-se cu o rudă a bazileului, Theodora Comnen. Bun militar, Balduin al III-lea salvase Antiohia în 1149 de trupele lui Nur al Din, liderul musulman al Siriei-unul dintre cei mai puternici susținători ai djihadului islamic. Conflictul a continuat între cei doi, cu excese și măceluri continuând de ambele părți. Totuși, succesul djihadului musulaman s-a datorat unui general al lui Nur al Din, un lider de origine kurdă, Salah Al Din, intrat în istorie cu numele de Saladin.

Trimis să îi ajute pe aliații Siriei împotriva cruciaților din Egiptul Fatimid, Saladin reușește să cucerească puterea aici. Personalitate complexă, energic, viteaz, abil politician, om de cultură, musulman fervent, fără a ajunge la bigotism sau fanatism, Saladin avea toate calitățile unui luptător excepțional. El a fost omul de care lumea musulmană avea nevoie. Pe bună dreptate, istoricii atât musulmani, cât și creștini l-au numărat printre cei mai mari conducători ai Islamului. Întemeietor al dinastiei ayubide, Saladin a pacificat, mai întâi, Egiptul, a impus ordinea în țară, dând legi drepte, dar și prin pedepse deosebit de crude pentru cine nu le respecta. Instalarea la putere a lui Saladin a coincis cu moartea lui Nur-al-Din (mai 1174) și a lui Amaury I (iulie 1174), urmașul la tronul regatului Ierusalim al lui Balduin al III-lea. Acest noroc i-a favorizat foarte mult cariera de lider a lui Saladin. El s-a întors mai întâi în Siria pentru a-l ajuta pe noul fiul lui Nur-al-Din. Însă pacificarea țării a venit cu un preț-și-a însușit tronul fără ca cineva să i se împotrivească.

Astfel, uniți sub o singură sabie, musulmanii deveneau o forță considerabilă. Moartea lui Amaury I aduce la tronul pe fiul acestuia, Balduin al IV-lea (1174-1185), un copil de 13 ani atins de lepră. Statul, altădată respectat de dușmani, era acum sfâșiat de lupte interne între diverși baroni. Atacurile lui Saladin sunt respinse doar datorită contele de Tripoli, Raymond al III-lea. Drept mulțumire, Balduin al IV-lea avea să-l desemneze prin testament rege al Ierusalimului, stârnind protestul lui Guy de Lusignan, un nobil căsătorit cu sora regelui, Sibila, și prin urmare îndreptățit și el să-i urmeze nefericitului Balduin la tron.

Anul 1179 a marcat prima victorie a lui Saladin asupra cruciaților, obținută în urma bătăliei de la Marj Ayun. Mii de cruciați pedeștrii, loviți de săbiile turcilor, au pierit sub copitele cailor, în timp ce cavalerii, care cum puteau, scăpau cu fuga. De acum, drumul lui Saladin era deschis spre Ierusalim și Antiohia, unde principele Boemund al III-lea se afla sub totala influență a unei spioane a sultanului, frumoasa Isabella de Burzey. Nu lipsea decât pretextul. El s-a ivit în luptele pentru tron, care s-au deschis între cei doi pretendenți după moartea lui Balduin al IV-lea în 1186, când Raymond al III-lea, fără să se gândească la urmări, a cerut ajutorul lui Saladin împotriva rivalului său Guy de Lusignan. Anarhia din regat nu o dată adusese prejudicii musulmanilor, aceștia fiind, cu precădere, victimele feudalilor răzvrătiți. Ultima picătură au constituit-o atacurile repetate ale seniorului din Kerak (Krak), Renaud de Chatillon, asupra caravanelor egiptene în drum spre Mecca, ceea ce însemna o încălcare gravă a înțelegerii încheiată de Raymond cu Saladin.

Lupta de la Hattin-un coșmar devenit realitate pentru cruciați

Așadar, Saladin, sigur de forța și capacitatea sa militară, a deschis ostilitățile, ca totdeauna surprinzându-și adversarul prin bruschețea atacului. Cu o oaste numeroasă egipteană, el a pătruns pe teritoriul cruciaților, fără a le da timp să se dezmeticească, a înaintat, fără să întâmpine prea multă rezistență, până la lacul Tiberiada și aici și-a așezat tabăra de luptă, ocupând poziția avantajoasă. Guy de Lusignan a adunat repede o armată de 80 200 luptători călare și pedeștri, dublu față de oastea musulmană și cam toate resursele de care dispunea Regatul Ierusalimului.

Așezați pe malul lacului, ei tăiau inamicului orice posibilitate de aprovizionare cu apă și acesta în plină căldură a lunii iulie. Cruciații nu se mai puteau întoarce. Ei se bizuiau pe superioritatea lor numerică, de aceea au rămas pe loc acceptând lupta, pe care o doreau cât mai curând deschisă. Dar se înșelau. Tactica lui Saladin consta tocmai în epuizarea nervoasă și fizică a adversarului. Miercuri 2 iulie 1187 era o zi fierbinte, iar pentru a mări pârjolul, sultanul a poruncit să se incendieze culturile de pe câmpia din jur. Zilele de joi și vineri francii le-au petrecut înconjurați de musulmani și flăcări, fără un strop de apă pentru a-și potoli setea ce-i ardea sau pentru a reface forțele cailor. Câteva încercări ale cruciaților de a ajunge la apele Tiberiadei au fost respinse de războinicii lui Saladin. Soarele arunca văpăi asupra cavalerilor îmbrăcați în fier-spune cronicarul arab Al Imad, flăcările se întindeau, amenințând oameni și animale. Singurul refugiu era înălțimea de la Hattin;spre ea cruciații s-au îndreptat în a patra zi, cea de sâmbătă. Atunci, Saladin s-a hotărât să atace cu călăreții și pedeștrii săi odihniți, care timp de mai multe zile se bucuraseră de răcoarea binefăcătoare a apei.

Descrierea luptei lăsată de cronicari se aseamănă cu un coșmar din care memoria amorțită înregistrează scene înfricoșătoare, de oameni urlând rostogolindu-se în flăcări, în timp ce săbii mânuite de mâini nevăzute îi așteaptă nemiloase pentru a-i sfârteca. Francii îngroziți, părăsindu-și caii, se cățărau pe dealul de la Hattin cu focul urcând după ei, încercuiți din toate părțile de musulmani. Aveau de ales între a muri de foc sau de fier. Mulți au fost făcuți prizonieri, printre ei numărându-se regele Ierusalimului, Guy de Lusignan, fratele său Geoffroy, seniorul Kerakului, Renaud de Chatillon, seniorul de Yubayl, Beirut și Sidon, Gerard de Rideford, marele magistru al templierilor, împreună cu numeroși ostași de ai săi, precum și mulți călugări ospitalieri. Crucea cea mare de aur a ordinului templierilor, împodobită cu rubine, a fost dată ca trofeu sultanului. Pentru Saladin, ziua de 5 iulie a fost o zi mare, înscrisă cu litere de sânge în cronica djihad-ului.

Regele a sorbit cu lăcomie câteva înghițituri, după care, dintr-o pornire firească, omenească, servitorul său a întins cupa și seniorului de Kerak, aflat alături, însetat ca și el. Atunci sultanul cu un gest furios l-a oprit răstindu-se:Nu ți-am îngăduit să-i dai și lui să bea. Apoi întorcându-se spre Renaud de Chatillon a adăugat:trădătorule și ticălosule, ai jurat credință și ți-ai călcat jurământul…În culmea mâniei sultanul s-a ridicat și l-a izbit cu sabia, cu atâta putere, încât i-a despicat umărul. Renaud s-a prăbușit. Mamelucii (războinici cu statut de sclavi) din garda sultanului au tăbărât asupra nefericitului senior și cu lovituri de sabie l-au ucis sub ochii îngroziți ai prizonierilor. În decurs de mai puțin de o oră Saladin își arătase cele două fețe:omenia și generozitatea, cruzimea și neînduplecarea față de dușman. Amândouă făceau parte din procedeele de guvernare ale temutului conducător. Regelui și câtorva nobili de seamă li s-a dăruit viața și au fost conduși la damasc, unde li s-a acordat un tratament princiar. Cât ce privește restul prizonierilor, ei au fost puși în fața alternativei:sau îmbrățișează Islamul sau moartea.

După ce s-a asigurat că ajutorul nu va veni pe mare pentru Ierusalim, sultanul s-a năpustit asupra acestuia. Aici apărarea rămăsese pe seama orășenilor și a puținilor baroni scăpați din dezastrul de la Hattin, conduși de Balian al II-lea, senior de Ibelin, astfel încât, rezistența nu putea fi de durată. După mai multe săptămâni de grele lupte și pierderi numeroase în oameni, patriarhul a încercat să salveze ce se mai putea salva, predând orașul lui Saladin în anumite condiții. Soldaţii lui Saladin doreau răzbunarea sângelui musulman vărsat în 1099. Însuși Saladin se pare că a spus: De ce m-aș purta eu față de voi altfel decât s-au comportat părinții voștri față de musulmanii din Ierusalim, pe care i-ați masacrat sau i-ați dus în captivitate în anul 477 al Hegirei? Dar înțelepciunea, calitatea de bază a sultanului, a înăbușit resentimentul. El a înțeles că este mai avantajos pentru el să primească o răscumpărare bănească din partea locuitorilor creștini, și mai prudent să nu continuie vărsarea de sânge, de aceea a acceptat să poarte tratative cu Balian. Înțelegerea la care au ajuns după mai multe negocieri a fost ca populația creștină să părăsească orașul plătind, cei bogați, 10 monede aur bizantin pentru un bărbat, 5 monede pentru o femeie şi o monedă pentru un copil. Pentru populația săracă, numărând 20 000 de suflete, Saladin a cerut reprezentanților orașului să plătească suma globală de 100 000 monede aur, ceea ce însemna 5 monede de persoană, indiferent dacă era bărbat, femeie sau copil. Ordinele călugărești au plătit pentru membrii lor și nu au mai avut bani și pentru alți coreligionari, mai ales că numărul acestora era atât de mare. În aceeași situație s-au aflat conducătorii orașelor. Din nou s-au purtat tratative și Saladin a acceptat să reducă prețul răscumpărării la 4 monede de persoană un bărbat putând fi înlocuit cu o femeie sau cu 10 copii. Dar și așa nu s-a putut strânge suma necesară decât pentru 7500 de persoane adulte;restul creștinilor, cu mici excepții, au fost transformați în sclavi.


Distribuie articolul


Spune-ne părerea ta