„Cărăbușul” lui Tănase, sanctuarul comediei românești, făcut „ca să vadă și să audă toată lumea”

„Cărăbușul” lui Tănase, sanctuarul comediei românești, făcut „ca să vadă și să audă toată lumea”
  • Acasă
  • /
  • Social
  • /
  • „Cărăbușul” lui Tănase, sanctuarul comediei românești, făcut „ca să vadă și să audă toată lumea”

( Ana-Maria Şchiopu  – Historia ) După război, multe visuri se arată. Tănase avea aproape 40 de ani și își propusese să înceapă o viață nouă, ajuns din nou în Bucureşti. Și asta pe toate planurile, căci actorul se căsătorește pentru a doua oară, de această dată aleasa inimii fiind Virginia Niculescu, și ea artistă […]

( Ana-Maria Şchiopu  – Historia )

După război, multe visuri se arată. Tănase avea aproape 40 de ani și își propusese să înceapă o viață nouă, ajuns din nou în Bucureşti. Și asta pe toate planurile, căci actorul se căsătorește pentru a doua oară, de această dată aleasa inimii fiind Virginia Niculescu, și ea artistă la rându-i. Prima căsătorie, oficializată în 1905, cu actrița Iosefina Reitman, nu a fost de lungă durată.

În 1919, Tănase era grăbit. În martie câștigă la o licitație închirierea locului de pe strada Academiei, unde își jucaseră partiturile teatrele de vară „Amicii orbilor” și „Ambasador”. Treaba era serioasă: de îndată a fost angajat arhitectul român de origine olandeză Edmond van Saanen Algi, sub a cărui semnătură au mai stat, printre altele, Palatul Telefoanelor și Palatul Academiei de Studii Economice. Lucrul era complicat, căci teatrul trebuia să fie inaugurat cam într-o lună, iar terenul nu îi ajuta deloc: mai mult lung decât lat. Arhitectul a început să vizualizeze și să pună pe hârtie. În timpul creației, Tănase îl oprește: „Ai desenat un cărăbuș. Ce-ar fi să-i spunem «Cărăbuș»?”. Și așa i-a rămas numele.  

„Cotoiul e pe varză, pisica-i pe orez”

Noul teatru de vară, închinat în special revistei, avea să fie cel mai cel din București. Era proiectat după dorința lui Tănase: „Dar, mă rog dumitale, fă așa ca să vadă și să audă toată lumea, să nu ne înjure vreunul că a dat banii ca să nu vadă nimic”. Van Saanen le-a punctat pe toate, inclusiv calitatea: pentru că pe atunci nu existau metode de amplificare a vocii, el a proiectat scena cu aspectul unei frize egiptene. Iată, cărăbușul era amuleta norocoasă.  

Era 2 iulie 1919 și Teatrul de vară Cărăbuș era inaugurat – mare eveniment mare pentru București. Curtea era ticsită. Și cum să fi fost altfel, când totul promitea să fie la standarde înalte: arhitectura, decorul, baletul de 25 de persoane, orchestra de 20 de muzicieni, corul de 40 de cântăreți. Dar mai ales Tănase! Spectacolul de deschidere a fost revista „Pisică pe orez”, ale cărei texte fuseseră scrise de Mircea Rădulescu şi Constantin Solomonescu. Năsăilă avea cupletul „Cotoiul e pe varză, pisica-i pe orez” – și cu asta zona Academiei a explodat de râs.

Regizorul Mihai Zirra își amintea momentul inaugurării: „În vara anului 1919 am intrat prima oară în arena Cărăbuş de pe strada Academiei şi am văzut pentru prima oară cum arată o grădină cu 2.000 de locuri în care nici un scaun nu era gol. Abia de-am avut timp să mă mir de cele văzute că luminile s-au stins, şi-a început să cânte orchestra şi pe urmă câteva cortine strălucitoare, care s-au ridicat pe rând, două fracuri elegante, apoi patruzeci de pulpe frumoase, apoi încă 20 de fracuri, apoi două toalete elegante, pe urmă altele şi altele şi la urmă un domn cu un nas enorm şi un tunet de aplauze. În faţa mea se arăta prima oară: Tănase. În cea dintâi stagiune de vară cu care se inaugurase Cărăbuşul. La 11 ani, nu cred că mintea mea s-o fi luat înaintea celor văzute… dar mirajul era desfătător”.

Și pentru că toată stagiunea nu putea fi acoperită doar de un singur program, noua trupă „Cărăbuș” a pregătit ceva pe gustul românului: satira politică. Așadar, această cea de-a doua revistă, semnată de Dur-Stoy, purta un nume pompos: „Sistem Clayton”. Și ce altceva actual putea să fie caricaturizat decât Conferința de pace de la Versailles? Iată cum un bulibașă îl ia la întrebări pe Clemenceau sau cum Kaiserul și nemții lui luau masa în… iad. Vedeta piesei era, bineînțeles, Constantin Tănase, care îl introduce publicului pe cetățeanul indignat și revoltat, care adesea își vărsa necazul în băutură. Știa el ce știa: dacă pui în fața societății o oglindă și îi spui că imaginea distorsionată este din cauza obiectului, va stârni amuzament – adevărul nu era nici pe departe de râs.

Mai mult, mai bine

Iarna venise, iar porțile grădinii s-au închis. Era timpul pentru Cărăbuș să pornească în turneu. Și era bine – gata cu mizeria, gata cu mersul pe jos, gata cu foamea! Trupa avea un vagon special, unde se cam înghesuiau, ce-i drept, dar asta pentru că erau mulți membri. Sălile din toată țara îi așteptau pline-ochi, mai ales datorită lui Tănase – oamenii nu îi uitaseră chipul haios cu ochii bulbucați și nasul mare, care se punea în bătaia gloanțelor și a bolii. Așa mergeau lucrurile cu trupa lui Tănase, creată după dorința și bugetul lui: vara dădeau gata Capitala, iar iarna erau, în general, prin sălile de spectacol din țară. După câțiva ani, nu mulți, Cărăbușul se întorcea repede din turneu – directorul Tănase nu voia ca vremea năprasnică să-i afecteze echipa – și continuau stagiunea de iarnă la Teatrul Eforie sau la Teatrul Tomis. 

Și mult timp, în perioada interbelică, revista și cupletul lui Tănase erau savurate pentru acuratețea politică. Nimic nu îi trecea pe sub nas. Parol! Toți erau luați la bani mărunți pe scena Cărăbușului, o scenă care oferea tot ce îți dorea inima: voci superbe, dansatoare grațioase, muzicanți iscusiți și mai ales actori neîntrecuți. Și de la stagiune la stagiune trebuiau să fie și mai și – toate, evident, din ce în ce mai costisitoare.


Distribuie articolul


Spune-ne părerea ta