Ce era „Ocaua lui Cuza”? Vechile unități de măsuri și greutăți din Țara Românească și Moldova

Ce era „Ocaua lui Cuza”? Vechile unități de măsuri și greutăți din Țara Românească și Moldova
  • Acasă
  • /
  • Social
  • /
  • Ce era „Ocaua lui Cuza”? Vechile unități de măsuri și greutăți din Țara Românească și Moldova

( Redacția – Historia ) De numele domnitorului Alexandru Ioan Cuza se leagă multe legende, precum povestea ce a dat naștere „a umbla cu ocaua mică”, popularizată și de Dumitru Almaș în una dintre povestirile sale istorice. Expresia „a umbla cu ocaua mică” înseamă „a umbla cu înșelăciuni”, „a înșela”. Tradiția populară înregistrează povestiri în […]

( Redacția – Historia )

De numele domnitorului Alexandru Ioan Cuza se leagă multe legende, precum povestea ce a dat naștere „a umbla cu ocaua mică”, popularizată și de Dumitru Almaș în una dintre povestirile sale istorice.

Expresia „a umbla cu ocaua mică” înseamă „a umbla cu înșelăciuni”, „a înșela”. Tradiția populară înregistrează povestiri în care domnitorul Alexandru Ioan Cuza descoperă, mergând deghizat prin cârciumi sau târguri, negustori ce foloseau, în loc de „ocaua lui Cuza” (măsura etalon pentru greutate sau pentru capacitate) ocale mai mici, motiv pentru care îi pedepsea și amenda. 

Înainte de trecerea la sistemul metric, pe baza decretului-lege nr. 1181, emis de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 15 septembrie 1864, Țara Românească și Moldova au avut propriile sisteme de măsurare a lungimii, suprafeței, capacității și greutății. În ambele principate, în afară de câteva excepții, erau utilizate aceleași unități de măsură, dar care aveau, de regulă, valori puțin mai mari în Moldova. 

Principalele unități de măsură din Țara Românească și Moldova 

Principalele unități de măsură, cele care în 1864 au fost adaptate sistemului metric, au fost stânjenul (pentru lungime), pogonul muntean / falcea moldovenească (pentru suprafață), ocaua de capacitate și ocaua de greutate

Distanțele lungi erau erau măsurate pe baza ceasului de mers (distanța străbătută de un om într-o oră, fie mergând pe jos, fie călare) și a poștei (distanța la care se schimbau caii de poștă, aproximativ 15-20 km). Mult timp, până în secolul al XIX-lea, măsurile de suprafață, pogonul (în Țara Românească) și falcea (în Moldova), s-au folosit doar pentru vii, în timp ce moșiile sau terenurile arabile se măsurau cu unități de lungime. Pogonul avea, conform Regulamentelor Organice, 1296 stânjeni pătrați (o suprafață cu lungimea de 24 stânjeni și lățimea de 6 stânjeni), iar falcea, 2880 stânjeni pătrați (L= 240 stânjeni, l = 12 stânjeni). Unitatea de măsură pentru capacitate era, atât pentru materii lichide, cât și uscate (în special cereale), ocaua (aproximativ un litru și un sfert), divizată în 4 litre, 8 cincizeci, 16 ciocane și 400 dramuri.

Pentru lichide, multiplul ocalei era vadra (10 ocale în Moldova și Muntenia, 12 ocale în Oltenia), iar pentru materii uscate, banița (în Țara Românească existau banița mare și cea mică, fixate în 1832 la 40 și, respectiv, 20 de ocale; în Moldova echivalentul baniței era dimirlia, de 12 ocale) și chila (400 ocale în Țara Românească și 240 în Moldova). Oca se numea și unitatea de măsură a greutății (aprox. un kilogram și jumătate), ce avea ca submultipli litra (4), dramul (100) și tenchiul (1600). Un multiplu al ocalei era cântarul, o măsură pentru greutate împrumutată (ca și ocaua și chila, de altfel) de la turci și care avea 44 ocale în ambele principate. Denumirile majorității unităților de măsură menționate mai sus desemnau, de asemenea, și instrumente de măsură.

Din secolul al XIX-lea există pentru ambele principate informații privind confecționarea, prin îngrijirea Ministerului din Lăuntru și vistieriei, a unor instrumente-etalon care se păstrau, în capitale, la consiliul orășenesc din București, respectiv la sediul Eforiei din Iași, iar pentru provincie se trimiteau tribunalelor orășenești. Negustorii sau boierii ce dețineau instrumente de măsură (ce se puteau cumpăra de la autorități sau magazine specializate) trebuiau să se prezinte anual cu ele pentru a fi verificate („aiarisire”). Cele conforme cu etalonul erau marcate cu o pecete („marcarisire”), pentru punerea căreia se achita o taxă. Cei descoperiți cu „măsuri nedrepte” primeau amenzi, iar instrumentele lor trebuiau „îndreptate”. De asemenea, amenzi se dădeau și când, în timpul controalelor efectuate prin piețe, erau găsiți negustori cu instrumente nemarcate sau modificate astfel încât să fie mai mici.


Distribuie articolul


Spune-ne părerea ta