Cine erau geții?

( Radu Oltean – Historia ) Cum trăiau geții? De unde pornește și unde se sfârșește istoria lor? Avem mai multe răspunsuri – în funcţie de epoca discutată și de zona geografică. De altfel, nici nu știm dacă toţi cei pe care îi numim astăzi geţi erau geţi, acesta fiind iniţial numele unui trib tracic […]

( Radu Oltean – Historia )

Cum trăiau geții? De unde pornește și unde se sfârșește istoria lor? Avem mai multe răspunsuri – în funcţie de epoca discutată și de zona geografică. De altfel, nici nu știm dacă toţi cei pe care îi numim astăzi geţi erau geţi, acesta fiind iniţial numele unui trib tracic de la Dunărea de Jos care a intrat în contact cu grecii din orașele de la Marea Neagră. Și fiindcă, până în veacul I î.Chr., când intră istorie și dacii, nu cunoaștem numele niciunui alt mare trib tracic la nord de Dunăre (așa cum, de bine, de rău, cunoaștem în Balcani), arheologii i-au numit într-o primă fază geţi pe toţi locuitorii de aici ce prezentau urme de cultură tracică.

Geții sunt pomeniți în cele mai vechi izvoare doar la sud de Dunăre. Istoricul și politicianul grec Tucidide (cca 460-395) ne spune că „[Sitalkes, regele tracilor odrizi] a chemat apoi pe geții de dincolo de Haemus și celelalte neamuri care locuiesc între fluviul Istros și Pontul Euxin, mai multe spre mare; geții și locuitorii de prin acele părți sunt vecini cu sciții, au același port și sunt toți arcași călări“.

La drept vorbind, cu foarte rare excepții, izvoarele nu ne spun prea multe despre geți. Numele de „geți“ și alte câteva lucruri le știm doar de la puţini scriitori greci. Printre primii – și cel mai important – este Herodot, care a scris destul de multe despre geții din apropierea orașelor grecești pontice. 

O încercare de reconstituire a teritoriului locuit de geți, potrivit autorilor antici, ar fi de la Odessos (Varna) spre nord până la gurile Dunării, iar spre vest de-a lungul fluviului până după orașul Sviștov din Bulgaria de azi – în dreptul Zimnicei (Teleorman). La vest, geții se învecinau cu triballii. În această zonă sunt amintiți și crobizii, cu siguranță tot un trib getic. 

Izvoarele din secolele următoare ne arată limpede că geții trăiau pe ambele maluri ale fluviului. În aceste secole străvechi, locuitorii din nordul Dunării (teritoriul României de azi și al Republicii Moldova) se aflau la întretăierea mai multor culturi: a sciților, a tracilor odrizi, a ilirilor și a grecilor. 

Cultură geto-dacică? Da… și nu

În veacul al V-lea însă, geții erau văzuți ca o populație cu aspect și obiceiuri scitice ‒ a se vedea menţiunile lui Tucidide. De la Herodot aflăm că geții erau și crescători de cai, asemenea sciților. Față de sciții nomazi, geții erau însă sedentari. 

Și fiindcă, secole mai târziu după Herodot, Strabon a spus că geții și dacii vorbesc aceeași limbă, mitologia națională românească a pus semn de egal între ei, concluzionând că, de fapt, este vorba de același popor, numit în două feluri de autorii elini sau latini. 

Astfel, în cultura populară românească, tot ce a fost atribuit geților (izvoare antice, descoperiri arheologice diverse) a devenit și dacic. Dar şi invers. Acest lucru nu a fost neapărat de bun augur, deoarece, în realitate, geții au avut lumea și cultura lor, iar dacii, un neam apărut pe scena istoriei la cinci secole distanță după prima mențiune a geților, au avut propria identitate. 

E drept, în sec I î.Chr., odată cu ascensiunea și ridicarea acelui mare rege trac, Burebista, arheologii au constatat o fuziune culturală nord-tracică. Arheologic, s-ar putea vorbi în aproape cele două veacuri ce s-au scurs între domnia lui Burebista și războaiele lui Decebal cu Traian despre o cultură geto-dacică. Dar doar atunci…

Herodot, despre vechii geţi: „Cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci“

Deoarece geții făceau parte din marele neam al tracilor, ar trebui să amintim câteva lucruri generale despre aceștia. Din cercetările istoricilor moderni, știm astăzi că tracii se vor fi așezat în sud-estul Europei și în nord-vestul Anatoliei cândva prin mileniul II, în urma unuia dintre valurile de migrație venite din stepele pontice. Erau, deci, un neam de origine indoeuropeană, așa cum ne‑o arată și puținele elemente de limbă pe care le cunoaștem. 

Primul eveniment istoric major care îi scoate în evidență pe geți ‒ datorită scrierii lui Herodot ‒ este invazia persană din Balcani. Într-o campanie militară nemaiîntâlnită, regele regilor, împăratul achemenid Darius cel Mare, a venit din Orientul Mijlociu, a traversat Anatolia, apoi strâmtoarea Bosfor, în Tracia, cu intenția de a ajunge la nordul Dunării, în stepele pontice, spre a se răfui cu sciții. 

Traversând Tracia paralel cu malul Mării Negre, armata lui Darius a întâlnit diversele triburi locale care de îndată i s-au supus (spune Herodot). „Înainte de a ajunge la Istru, [Darius] îi supune mai întâi pe geții care practică ritualuri de nemurire, căci tracii care au în stăpânirea lor Salmydessos și care locuiesc la miazănoapte de Apollonia (azi Sozopol, n.n.) şi de orașul Mesembria (azi Nesebar, n.n.) – numiți skyrmiazi și nipsei – i s-au închinat lui Darius fără niciun fel de împotrivire. Geții însă, care luaseră hotărârea nesăbuită [de a‑l înfrunta], au fost robiți pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci“. 

Această faimoasă primă descriere a lui Herodot ‒ citată întotdeauna parțial ‒ e legată de vechii geți, deoarece campania lui Darius cel Mare a avut loc în jurul anului 513 î.Chr. și se referă la triburile ce locuiau între Dunăre și mare.

Grecii despre traci. Cucerirea persană. Ridicarea tracilor odrizi

Când vorbeau despre traci, grecii se refereau la toate triburile care locuiau de la Marea Egee până în nord, la Istru (Dunăre). Ba îi considerau traci și pe locuitorii Bitiniei și ai Frigiei, țări aflate în Asia Mică, la est de Strâmtori (Bosfor și Dardanele); autorii greci ne spun că bitinienii și frigienii veniseră din Tracia și, înainte ca aceste țări să fie elenizate, vorbeau limbi asemănătoare cu cele tracice.

În schimb, dincolo de Dunăre, spre miazănoapte, vechii greci îi numeau pe toți locuitorii „sciți“, fără să îi deosebească pe nomazii iranieni de locuitorii sedentari, care aveau așezări. 

După campania lui Darius cel Mare, perșii au ocupat politic, timp de circa 30-40 de ani, o mare parte din Tracia. După retragerea acestora (în urma războaielor avute în sud, cu grecii), vidul de putere rămas în urma lor a fost ocupat de regele odriz Teres, care a reușit să unească mai multe triburi, întemeind astfel primul mare regat tracic din istorie. Puterea lui se întindea până la gurile de vărsare ale Dunării, cuprinzându‑i și pe geții de la sudul fluviului.

Sciții, însă, considerau că Dobrogea de azi și ținuturile geților se aflau în puterea și în stăpânirea lor. Pentru a‑i convinge pe sciți să accepte Dunărea ca hotar cu regatul odriz, regele Teres s‑a folosit de o căsătorie politică.

Clanuri războinice

Triballii, la vest de geți, erau cel de‑al doilea mare trib tracic din nord, de la Dunăre. Văzuți de greci ca un popor aspru și războinic, triballii au rămas, cu două excepții, mai mereu independenți. Într-o încercare de supunere a triballilor a fost ucis în luptă însuși marele rege Sitalkes al odrizilor. Au purtat lupte cu Filip al Macedoniei și cu fiul său, Alexandru al III-lea (cel Mare), care i-a învins și căruia i-au jurat supunere.

Triburi cu o cultură apropiată de a geților au locuit și la nordul Dunării, în spații întinse pe teritoriile Basarabiei, Moldovei și Munteniei, chiar şi în sudul Transilvaniei. Vorbim tot de epoca străveche a geților, adică de secolele VI-IV î.Chr. Neavând informații scrise despre ei, arheologii i‑au numit tot geți, deși, după cum știm despre tracii din Balcani, fiecare clan din fiecare zonă purta probabil alt nume. 

Dintre tracii de la nordul Dunării se detașează clanurile ce locuiau între Carpați și râul Nistru. În acest teritoriu, ei locuiau în zonele împădurite și de deal, în timp ce câmpiile deschise erau cutreierate de sciții nomazi. De-a lungul secolelor VI-III î.Chr., deci timp de trei sute de ani, geții din nord‑est au construit numeroase cetăți de refugiu, ce închideau între pereții lor de pământ și lemn suprafețe enorme.

Numărul mare de fortificații indică nevoia de refugiu într‑o epocă în care războaiele dintre triburi sau cu sciții erau permanente. Vorbim, deci, despre niște societăți războinice, conduse de căpetenii puternice și autoritare. Astfel s‑ar explica și cum a fost posibilă ridicarea acestor cetăți, care implică un volum atât de mare de muncă. Cetățile geților din Moldova aveau ca pereți valuri de pământ late de 30 de metri și înalte de până la 9 metri, precum sunt cele de la Stâncești (jud. Botoșani) sau Iași (jud. Iași). 

Nu trebuie să idealizăm prea mult viața cotidiană a acestor geți. Pe lângă agricultură și creșterea vitelor, geții aceștia trăiau, asemenea sciților, din jaf, din tributuri de la vecinii învinși, din vânzarea de sclavi și din vămuirea unor drumuri comerciale de la Marea Neagră către nord. În așezările geților din Moldova au fost descoperite resturile unor mărfuri de lux importate din lumea greacă, precum amforele de vin sau de ulei de măsline, dar și unele podoabe și obiecte din aur de origine greacă, tracică sau scitică. 

În Muntenia, la miazănoapte de linia Dunării, fortificațiile getice sunt mai rare decât cele din Moldova, însă ele au fost descoperite în Teleorman și mai ales în Oltenia. Structurile interioare ale unor fortificaţii puteau fi foarte complexe. Chiar și o simplă palisadă din trunchiuri de lemn era o lucrare greu de realizat. Deseori, oamenii construiau palisade duble, din trunchiuri înfipte vertical, între care împleteau nuiele. Cele două palisade erau legate între ele cu bârne. Spațiul dintre acestea era apoi umplut cu pământ sau cu piatră. Pentru a rezista incendiilor, lemnăria era tencuită cu lut.

Spaţiul tracic intră în sfera de influenţă elenistică

Spre mijlocul veacului al IV-lea, circa 150 de ani mai târziu față de episodul expediției scitice a lui Darius, puterea Macedoniei a crescut extraordinar sub stăpânirea regelui Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru cel Mare. Filip i-a cucerit și supus pe regii odrizi și pe sciții de la nordul Dunării și apoi a adus sub controlul politic al Macedoniei cea mai mare parte a Traciei, până la Dunăre.

Astfel, spațiul tracic a intrat nemijlocit în sfera de influență a culturii și economiei elenistice. Geții de la nordul Dunării au beneficiat și ei de noile legături dezvoltate între sudul grecesc, bogat și civilizat, și Balcani. 

Această epocă va dura circa 80 de ani, pe parcursul cărora Tracia va face parte din lumea elenistică, sub domniile lui Filip al II-lea, Alexandru cel Mare și Lisimah, fost general al lui Alexandru. Este epoca zisă a „prinților de aur” datorită mormintelor fastuoase, ascunse sub tumuli de pământ, ale aristocraților și regilor traci, inclusiv geți. 

În această epocă înflorește în tot spațiul tracic o cultură tracică specifică, în care fuzionează elemente artistice venite din est, din lumea scitică, persană și greacă. Din această perioadă provin minunatele coifuri de argint și aur cu ochi magici, apotropaici, gravați pe frunțile acestora, și piesele de harnașament cu decorații animaliere.  


Distribuie articolul


Spune-ne părerea ta