( Mihaela Stanciu – Historia )
Portretul care a fost considerat o bună perioadă de timp imaginea reprezentativă a poetului îi aparţine lui Franz Duschek , un fotograf ceh care-şi avea studioul pe Str. Franklin din Bucureşti. Fotografia a fost realizată în perioada 1880-1883, atunci când Eminescu avea în jur de 30-33 de ani, şi a fost publicată de Titu Maiorescu într-un medalion cu portretele membrilor asociaţiei culturale Junimea;acesta e şi motivul pentru care poetul a ajuns în atelierul lui Duschek. Portretul a fost folosit ulterior în volumul princeps intitulat Poesii, dar şi în revista „Familia”, la moartea lui Eminescu, în 1889.
Iată ce se scria la începutul secolului XX despre această imagine:„Portretul cel mai vrednic de nemuritorul nume al luǐ Eminescu rămîne fotografia din tabloul «Junimei». Ea datează din epoca maturităţiǐ poetului cînd personalitatea sa extraordinară ajunsese a se manifesta în toată strălucirea şi toată vigoarea eǐ:şi’n literatură, şi’n viaţa publică. Ea ne arată imaginea poetului din vremea în care el a fost, pe cît soarta şi mediul l’aǔ iertat să fie, maǐ mult ca orǐ’cînd al săǔ propriǔ, orǐ maǐ bine zis – al geniului săǔ.
De aceea este şi portretul cel mai indicat a decora casele cărturarilor noştri, museele noastre, toate aşesămintele noastre culturale;a înfăţişa străinilor pe cel mai de seamă poet şi cugetător al Romînilor;a inspira pe artiştiǐ viitorului carǐ vor prinde în culorǐ şi carǐ vor săpa ’n marmură, orǐ vor turna în bronz pentru veciǐ vecilor, chipul cel mai adevărat al scriitoruluǐ nostru celuǐ mai desăvîrşit! […] Aceasta-ǐ cea mai bună şi cea mai credincioasă icoană a luǐ Eminescu“.
Ca fotograf al Curţii, Franz Duschek era apreciat de clientela aristocrată a epocii. Cunoscut în rândurile protipendadei bucureştene, îşi anunţase cu emfază deschiderea studioului în care îl va fotografia mai târziu pe Eminescu:„Îmi permit a face onorabilul public atent că posiţiunea favorabilă a actualului meu atelier ’mi permite de aci înainte a effectua în modul cel mai bun recepţiuni fotografice, în toate zilele, în orice timp, senin sau nouros, şi, prin urmare, sînt în plăcuta posiţiune a assigura că voi putea satisface orice justă acceptare a unor public ce-mi va visita atelierul“.
Probabil că onorariul pretins de fotograf era destul de mare, de vreme ce Slavici şi Eminescu au fost nevoiţi să ceară ajutor financiar de la Negruzzi pentru a se putea fotografia:„Eu şi Eminescu ar trebui să ne «posăm» şi pentru ca să ne «posăm» ar trebui să avem bani, iară ca să avem bani ar trebui să ne trimiteţi D-voastre din Iaşi. Lucrul e pe cât se poate de lămurit:bani şi iară bani“. Se pare că, în final, cel care l-a însoţit pe Eminescu în atelierul lui Duschek a fost chiar Titu Maiorescu. „Cu Eminescu am să mă duc eu mîine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă. La Bohème Roumaine“, scria el într-o scrisoare către Negruzzi“. Cu siguranţă că Titu Maiorescu cunoştea buna reputaţie a lui Duschek, de vreme ce a ales ca fotografiile pentru tabloul Junimii să fie făcute acolo. Pesemne că şi lui Eminescu i-a plăcut acest portret, având în vedere că i-a dăruit Veronicăi Micle un exemplar. În ediţia din 1904 a „Calendarului Minervei” este reprodusă fotografia lui Eminescu însoţită de o poezie scrisă de Veronica Micle. O redăm întocmai:
„Pe portretul unui poet”
(Michaiǔ Eminescu)
Privindu-ţǐ faţa de farmec plină,
Luci o raza în al meǔ sin;
Crudă fu însă a eǐ lumină,
Din pieptea-mǐ scoasă un lung suspin.
Dară suspinul, ce nălucire,
Sbura ca vîntul ce-a adiat;
N’a sburat însă şǐ’acea simţire,
Ce-adînc în suflet l’adeşteptat.
Ş’acum mă’ntreb:simţirea adîncă
Cum de se naşte pentru’un portret,
Căci nu-ţi văzusem ochiǐ tăǐ încă,
Ştiam atîta că estǐ poet!” (Veronica Micle)
Portretul făcut de Duschek a folosit ca punct de plecare pentru bustul lui Eminescu realizat de sculptorul Mihai Onofrei în parcul Institutului de Fizică de la Măgurele. Statuia se află lângă chioşcul de lemn unde se presupune că veneau Eminescu şi Slavici în plimbările de sfârşit de săptămână. „Cea mai apropiată din grădinile de la Filaret şi totodată cea mai vestită dintre aceste grădini boiereşti era cea de la Măgurele a lui Oteteleşanu, care era deschisă pentru bucureşteni“, după cum povestea Slavici .
Dintre toate aceste fotografii, numai patru sunt recunoscute ca portretele lui Eminescu, iar dintre cele patru, numai una a rămas în istorie, confundându-se cu întreaga lume a poeziei sale. O fotografie multiplicată în miliarde de exemplare, însoţită de o certitudine:„Aşa a arătat Eminescu”.
