Cel mai bun mod de a-ți aminti un loc frumos este să mănânci ceva în timp ce te uiți la el. Aroma îmbietoare a mâncării, chiar ajută imaginea să pătrundă în corp. Se fixează.
Toti oamenii trebuie să lase ceva în urmă când dispar. Fie un copil, sau o carte, ori o casă, ori un copac plantat de tine. Ceva ce mâna ta a atins, astfel încât sufletul tău să aibă unde să meargă când mori, iar când oamenii se uită la acel copac pe care l-ai plantat, ești acolo. Nu contează ce faci, atâta timp cât schimbi ceva, în ceva care seamănă cu tine. Acesta va fi darul tău către lumea care ți-a dat viața. „Trebuie să fac ceva” rezolvă întotdeauna mai multe probleme decât „Trebuie făcut ceva”.
Trăim într-o lume fantastică, o lume a iluziei. Marea sarcină în viață este să găsim realitatea. De exemplu, pentru a explica de ce ne atașăm de locurile natale, ne prefacem că suntem copaci și vorbim ca prindem „rădăcini”. Ma uit sub picioarele mele. Nu vad nicio creștere noduroasa care sa-mi răsară prin tălpi. Rădăcinile, sunt numai un mit conservator, menit să ne țină în locurile noastre.
Realitatea este, doar un sunet, trebuie numai să vă acordați la ea nu doar să țipați.
La o conferință despre crimele lui Stalin.
Nikita Sergheevici Hrușciov a fost întrerupt de o voce din audiență. „Tu ai fost unul dintre colegii lui Stalin”, strigă cineva. „De ce nu l-ai oprit?”
„Cine a spus asta?” urlă Hruşciov. În încăpere se făcu liniște. Nimeni nu îndrăznea să miște.
Apoi, cu o voce liniștită, Hrușciov a spus: „Acum știi de ce”.
