Enigma mareşalului Ney

În zorii zilei de 7 decembrie 1815, la zidul din grădina Luxemburg, plutonul de execuţie a pus capăt vieţii mareşalului Franţei, Michel Ney. Aşa a sfârşit, dacă dăm crezare documentelor istorice, glorioasa carieră a unuia dintre cei mai cunoscuţi conducători militari ai Franţei napoleoniene. Tumultuoasă ca însăşi Franta revoluţiei şi a războaielor lui Bonaparte,  viaţa […]

În zorii zilei de 7 decembrie 1815, la zidul din grădina Luxemburg, plutonul de execuţie a pus capăt vieţii mareşalului Franţei, Michel Ney. Aşa a sfârşit, dacă dăm crezare documentelor istorice, glorioasa carieră a unuia dintre cei mai cunoscuţi conducători militari ai Franţei napoleoniene.

Tumultuoasă ca însăşi Franta revoluţiei şi a războaielor lui Bonaparte,  viaţa şi cariera lui Ney poartă adânc pecetea acelei epoci. S-a născut în 1769 la Sarrelouis, într-o familie de dogari. La 13 ani Michel Ney este mic funcţionar la un notariat. Nemulţumit de sine şi plin de visuri, îşi părăseşte serviciul în 1789 şi intră în al patrulea regiment de husari. Îndrăzneţ şi întrepid, Ney se afirmă repede în ierarhia militară. În 1792 e locotenent. Se distinge în campaniile din 1794 şi 1795, iar un an mai târziu devine general. În 1799 e comandant ad-interim al armatei Rinului. Anul 1804 îi aduce titlul de mareşal al Franţei. Participă apoi, cu mare succes, la bătăliile de la Jena şi Friedland.

În 1808 e făcut duce d’Elchingen. Luptă în Spania şi apoi în Rusia. După 1813 îşi dă seama că lupta Franţei împotriva coaliţiei nu mai poate avea sorţi de izbândă şi îl îndeamnă pe Napoleon să abdice în favoarea fiului său.

Bourbonii revin în Franta. Ney îşi oferă serviciile lui Ludovic al XVIII-lea, care îi acorda titlul de pair al Frantei şi-l numeşte comandant al corpului de cavalerie. Michel Ney e în culmea puterii sale.

Dar… exilatul de la Elba se reîntoarce spectaculos în martie 1815, pentru a-şi relua tronul pe care abia îl părăsise. Ney dezaprobă deschis întoarcerea lui Napoleon, dar, câştigat de entuziasmul trupelor, la 18 martie, la Auxerre, trece de partea lui.

Domnia „celor 1oo de zile” n-a fost pentru Franţa decât o continuă luptă împotriva Europei înspăimântate de revenirea „monstrului corsican”. Michel Ney e din nou pe câmpul de bătălie. La Quatre Bras (16 iunie 1815) şi Waterloo, el face dovada unei bravuri deosebite. La Waterloo, în fruntea rămăşiţelor batalioanelor distruse, îşi caută zadarnic moartea. „Priviţi cum moare un mareşal al Franţei” – strigă el soldaţilor, dar… moartea îl ocoleşte.

După Waterloo se retrage la Lot. Descoperit şi proscris, în august 1815 apare în faţa unui consiliu de război, care-şi declină competenţa. E trimis în fata Curţii pairilor. În plină teroare albă, curtea, alcătuită din regalişti, nu îi iartă trădarea faţă de Bourboni. În ciuda strălucitei apărări a avocaţilor Berryer şi Dupin, Ney e condamnat la pedeapsa capitală. Aici se încheie – ca să spunem aşa – istoria clasică.

Câteva luni mai târziu. Pe puntea unei corabii care părăseşte Franţa cu destinaţia S.U.A. se urcă un călător:Peter Stewart Ney. După încă trei ani, în 1819, îl întâlnim în oraşul Broynsville din Carolina de Nord, învăţător la una din şcolile oraşului. În anii următori e învăţător la Moskville, tot în Carolina de Nord, apoi pleaca în Carolina de Sud şi în Virginia.

Multilateral pregătit, Peter Ney preda limbile clasice şi moderne, ştiinţele exacte, literatura, arta. Bun călăreţ şi iscusit mânuitor de spadă, îi place să vorbească despre Napoleon şi războaiele sale, despre curtea Franţei din timpul primului imperiu.

Dar cine să fie acest Peter Stewart Ney? Nu cumva este mareşalul Franţei Michel Ney, care, scăpând printr-o minune de la moarte, s-a refugiat în S.U.A.?

În vremea aceea în America se aflau mulţi francezi – foşti bonapartişti, emigraţi după restauraţia Bourbonilor. Când colonelul Lihmanovski, ofiţer polonez participant la războaiele napoleoniene, îl întâlneşte pe P. S. Ney întâmplător pe stradă, se aruncă în braţele sale, cu lacrimi în ochi recunoscând în el pe fostul său comandant.

În 1936 Pierre Montloin într-un articol al său relatează că: „odată, în vara anului 1821, un elev a adus în clasă un ziar. Ney a început să-l răsfoiască şi deodată… a căzut fără cunoştinţă. Profesorii l-au dus acasă şi l-au culcat. Cum în ziua următoare din casa lui nu se auzea niciun zgomot, vecinul său, colonelul John A. Rodgers, s-a dus la el şi l-a găsit însângerat, cu mâna încleştată pe un cuţit. Dojenit pentru cele întâmplate, rănitul a răspuns plângând:«Dacă Napoleon a murit, nu mai am nici eu de ce trăi.. şi a arătat ziarul unde se anunţa că, la 5 mai pe insula Sf. Elena Napoleon încetase din viaţă. Apoi, aiurând, Ney a mărturisit:«Aţi auzit de mareşalul Ney împuşcat în Franta la 7 decembrie 1815? Minciună!
Mareşalul Ney sunt eu”.

În 1846, datorită alcoolului pe care-l consuma în exces, Peter Ney se îmbolnăveşte. Doctorul Mathew Lock, dându-şi seama că zilele bolnavului sunt numărate, îl roagă să spună adevărul despre sine. Ney, privindu-l ţintă, rosteşte cu mândrie: „Sunt Michel Ney, mareşalul Franţei.” Un alt martor al ultimelor sale zile relatează că Peter Ney a spus: „Nu voi muri cu minciuna pe buze! Eu sunt mareşalul Ney”.

După moartea lui Peter Stewart Ney, corpul său e dus la cimitirul Third Creek. Pe piatra de mormânt stă scris: „Aici se odihneşte Peter Stewart Ney, originar din Franţa, soldat al revoluţiei franceze şi al lui Napoleon Bonaparte, care s-a sfârşit din viaţă, în noiembrie 1846, în vârstă de 77 de ani”. (Michel Ney ar fi avut într-adevăr 77 de ani în 1846). Titlul de mareşal nu apare aici şi nici în alte documente rămase de la Peter Ney.

( Revista Historia )


Distribuie articolul


Spune-ne părerea ta