Epictet

Epictet este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai curentului filosofic numit Stoicism. Nu au rămas prea multe date despre viaţa lui personală. Nici numele real nu îi este cunoscut Epictetos însemnând în limba greacă Cel dobândit (cu sensul de „sclav”) sau Străinul. S-a născut în anul 55 d.Hr. în Hieropolis (în Turcia de […]

Epictet este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai curentului filosofic numit Stoicism.

Nu au rămas prea multe date despre viaţa lui personală. Nici numele real nu îi este cunoscut Epictetos însemnând în limba greacă Cel dobândit (cu sensul de „sclav”) sau Străinul.

S-a născut în anul 55 d.Hr. în Hieropolis (în Turcia de astăzi) și a murit în anul 135 d.Hr. în Nicopole (în Grecia de astăzi). Trăind cea mai mare parte a vieții ca sclav, situația sa de om lipsit de libertate îl va face foarte conștient de limitările impuse condiției umane. De aici și maxima sa călăuzitoare: „Dacă vrei să ajungi să nu fii dezamăgit, fă așa: ocupă-te doar de ce este cu putință.”

Cea mai mare parte a vieții și-a petrecut-o la Roma unde a fost sclavul lui Epaphroditus, funcționar de la curtea Împăratului Nero. Aici a urmat cursurile de filosofie ținute de Musonius Rufus, ale cărui învățături începe să le aplice direct în viața proprie. Se povestește că stăpânul său, auzindu-l vorbind tot timpul despre supunere si răbdare, i-a răsucit piciorul pentru a-i testa rezistența și stăpânirea de sine. Epictet l-ar fi avertizat: „Ai să-l rupi!”, dar acesta a continuat până când piciorul s-a fracturat. Atunci filosoful ar fi zis doar atât: „Vezi, ți-am spus eu că o să-l rupi!” După această întâmplare Epictet a rămas șchiop pentru tot restul vieții. Dar pentru el: „șchiopătatul este o piedică pentru picior, dar nu și pentru voință.”

Este eliberat după moartea Împăratului Nero și va deveni un maestru în filosofie. În anul 94 (sau 89), la ordinul împăratului Domițian, toţi filosofii au fost alungaţi din Roma. Epictet s-a refugiat în oraşul Nicopolis din Epir, unde întemeiază o școala de filosofie stoică. Faima sa a devenit așa de mare, încât a atras prin învățăturile sale foarte mulți tineri și mai ales o serie de nobili romani. Flavius Arrianus, unul dintre discipolii din elita societăţii, a consemnat învăţăturile Maestrului în lucrările intitulate Diatribele şi Manualul, deoarece Epictet nu a scris nimic, a instruit numai prin viu grai. Pentru el practica a fost la fel de importantă ca și teoria, cuvântul rostit la fel de important ca și cel vorbit, iar exemplul personal mai bun decât lecțiile teoretice. „… Nu desfășura principii înaintea mulțimii, ci arată faptele izvorâte din principiile pe care le-ai asimilat.”

Herodes Atticus, profesorul lui Marcus Aurelius, îl considera pe Epictet unul dintre cei mai mari stoici. Cu privire la sensul vieţii, cel mai important principiu îl consideră a fi libertatea. Adevăratul sclav este cel care se lasă prizonier plăcerilor şi patimilor pământeşti. Epictet, el însuşi sclav, a trăit o adevărată probă de rezistenţă pentru spiritul său independent, dar nu a ajuns niciodată să-şi trădeze caracterul vertical şi demnitatea umană. Pentru el, demnitatea constă în a gândi liber, în conformitate cu valori morale şi juste, atitudine care ţine numai de noi, fără să depindă de circumstanţe, aducând pace şi echilibru.

„Din toate cele ce sunt, unele depind de noi, altele nu depind de noi.” Așa începe Manualul lui Epictet.

„Pe oameni îi tulbură nu ce se întâmplă, ci gândurile lor legate de ceea ce se întâmplă. Așadar ori de câte ori dăm de o piedică, ori suntem tulburați, ori întristați, să nu punem niciodată vina în seama altuia, ci doar într-a noastră, și anume în seama părerilor noastre.”

Ca rețeta practică referitor la neplăcerile vieții avea următoarea soluție: „Amintește-ți că învinuirile sau loviturile nu ofensează în sine, ci părerea ta despre ele resimte ofensa. Ori de câte ori cineva te înfurie, să știi că gândul tău ți-a adus supărarea. De aceea, străduiește-te mai întâi să nu te lași cuprins de închipuirea ta, iar dacă apuci să stăpânești momentul și să amâni cearta, vei dobândi cu ușurință stăpânire de sine.” Iar pentru plăcerile vieții sfatul său era: „Când îți închipui o plăcere, ferește-te ca nu cumva, cum se întâmplă cu altele, să te lași purtat de închipuire. Oprește-te puțin și ia-ți un răgaz. Apoi amintește-ți două lucruri: cât timp va trece până ce plăcerea va dispărea și cât de îndelungat te vei căi după aceea și te vei învinovăți singur. Gândește-te cât te vei bucura și te vei lăuda singur dacă te abții.”

Din perspectiva lui Epictet si a filosofilor stoici, fericirea este atinsă prin triumful raţiunii şi al voinţei asupra pasiunilor.

Filosofia sa avea ca scop al vieții obținerea Eudamoniei (starea de fericire, armonie), care putea fi atinsă prin cultivarea virtuților și a necesităților simple având ca model natura. Astfel că atunci când a murit toată averea sa consta într-o băncuță de lemn, o saltea de paie și o lampă de lut. O lampă mai valoroasă primită în dar i-a fost furată, dar nu s-a plâns niciodată de pierderea suferită și a spus că și o lampă de lut face la fel de multă lumină ca și una mai scumpă. „Tot ceea ce ai, ai primit. Cel care ți-a dat totul îți cere ceva? Nu ești doar nebun, ci și ingrat și nedrept dacă îi opui rezistență.” La moartea sa aceasta lampă simplă a fost vânduta cu 3000 de drahme, adică aproape 13 kg de argint. „Niciodată să nu spui despre nimic: ‘L-am pierdut’, ci: ‘L-am dat îndărăt.’” Această concepție se referă atât la bunurile materiale cât și la cei dragi nouă și chiar la viața însăși.

Epictet recunoștea existența unei Divinități conducătoare a Universului și considera că fiecare om are o soartă, care nu trebuie însă privită ca un destin implacabil și nedrept, ci ca o posibilitate de a crește, de a învăța, de a distinge între ceea ce este bun și ceea ce este rău și de a dezvolta discernământul pentru o alegere justă, în acord cu legile naturii mari.

„În ce privește respectul față de zei, să știi că lucrul de căpetenie este să ai păreri corecte despre ei, că ei există și că le cârmuiesc pe toate bine și drept… și să te lași de bunăvoie în seama a ce se întâmplă, având încredințarea că se împlinește cu gândul cel mai bun.”

„Amintește-ți ca ești actor într-o piesă de teatru. Treaba ta este să joci cu onestitate ce rol ți s-a dat, alegerea e în puterea altuia.” Să-ți joci cu onestitate rolul în care te-a distribuit soarta. Aceasta ar putea fi chiar definiția întregii filosofii stoice. Iar la întrebarea: „Ce înseamnă un om bun?” Epictet răspunde: „Cineva care a atins pacea prin obișnuința de a întreba de fiecare dată când apare o problema: Ce ar fi corect de făcut acum?”

Pe mormântul său scrie simplu: „Am fost Epictet, născut sclav cu trup schilodit, adept al sărăciei și îndrăgit de cei nemuritori.”

( Noua Acropola )


Distribuie articolul


Spune-ne părerea ta