Avem nevoie de câte-un război ca să o apreciem așa cum se cuvine. Pacea nu se obține, pacea este starea aia până incepe războiul. Razboaiele nu încep ca sa fie pace, ci ca sa nu mai fie.
Se zice că Vladimir Lenin ar fi afirmat că strategia sa favorită în materie de politică externă era să „verifici cu baioneta. Dacă simți că e moale, ataci. Dacă dai de oțel, te retragi“. Se pare ca Vladimir Putin folosește aceeași strategie. Zilele trecute, în timp ce trupele sale bombardau orașele Kiev și Harkov, Putin a crescut miza. El a inițiat atacuri asupra țintelor ucrainene de lângă granița poloneză, amenințând tacit că ar ataca un membru NATO. Totodată, continuă să-și folosească avantajul dat de faptul că aprovizionează Europa cu gaze naturale și petrol pentru a-i limita reacția.
Atunci, ma întreb, ce a fost mai întâi, pacea sau războiul, asa cum ma întreb ce a fost mai întâi oul sau găina ?
Vorbim de pacea contemporana, de războaiele contemporane, se pare ca amândouă ınsotesc istoria omului, care a început cu pacea până când primul trib a atacat un alt trib. Războiul e în natura omului. Așa cum e și dorința de pace.
O lungă perioadă de pace duce la acumularea de tensiuni. E un proces similar acumulării de tensiuni care duc la cutremure.
Războiul care rezultă în urma eliberării acestor tensiuni duce la aprecierea păcii.
E un proces ciclic, un echilibru dinamic.
Într-un Univers în continuă mișcare nu schimbarea doare ci rezistența la ea. Si daca am înțelege de ce ne doare rezistenta, atunci am înțelege complet natura durerii.
