Manipularea

Cunoscutul politolog evreu, filozof şi lingvist nord-american Noam Chomsky a concretizat, într-o formulare pe înţelesul tuturor, zece manipulări generale pe care se bazează democraţia occidentală şi pe care el le numeşte „strategii ale diversiunii”. Potrivit lui, acestea sunt concepute pentru a dezorienta şi a deturna atenţia mulţimilor americane de la manevrele claselor politice şi financiare, […]

Cunoscutul politolog evreu, filozof şi lingvist nord-american Noam Chomsky a concretizat, într-o formulare pe înţelesul tuturor, zece manipulări generale pe care se bazează democraţia occidentală şi pe care el le numeşte „strategii ale diversiunii”.

Potrivit lui, acestea sunt concepute pentru a dezorienta şi a deturna atenţia mulţimilor americane de la manevrele claselor politice şi financiare, de la adevăratele probleme. După cum veţi vedea şi veţi putea recunoaşte, acestea sunt, de fapt, diversiuni cu aplicaţie mondială. Le putem vedea la lucru foarte bine în România prin mijlocirea aceloraşi medii de informare în masă.

Procedura de bază este aceiaşi cu cea a prestidigitatorilor, care îşi pun în practică numerele de iluzionism îndreptând toată atenţia publicului în direcţii false.

Pentru Chomsky „libertatea de exprimare este mai importantă decât orice versiune a faptelor susţinută de ordinea stabilită, oricare ar fi raportul pe care aceasta îl întreţine cu adevărul faptelor în sine”.

1. Strategia diversiunii.

Strategia diversiunii consistă în deturnarea atenţiei publicului de la problemele importante şi de la schimbările hotărâte de elitele politice şi economice, printr-un potop continuu de distracţii şi de informaţii neînsemnate. Chomsky analizează diferitele tehnici de spălare a creierului, pe care le suportă americanii.

„A distrage în permanenţă atenţia publicului, departe de adevăratele probleme sociale, captivat de subiecte fără importanţă adevărată. A ţine mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fără niciun timp pentru gândire”.

2. A cauza probleme şi, apoi, a oferi soluţii.

Această metodă se mai numeşte şi „problemă – reacţie – soluţie”. La început se creează problema sau „situaţia”, prevăzută pentru a suscita o anume reacţie a publicului, pentru ca tocmai acesta să ceară măsurile dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intenţionată a violenţei urbane sau organizarea de atentate sângeroase pentru ca publicul să ceara legi represive, în detrimentul libertăţii.

3. Strategia „în degradeu”.

Pentru ca publicul să accepte o măsură inacceptabilă este de ajuns să fie aplicată în mod progresiv, în „degradeu”, pe o durată de zece ani. În acest fel, au fost impuse condiţii sociale şi economice absolut noi din 1980 până în 1990. Şomaj masiv, imigraţie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizări, salarii care nu mai asigură un venit decent, iată schimbările care ar fi provocat o revoluţie dacă ar fi fost aplicate în mod brutal.

4. Strategia acţiunii cu date diferite.

O altă manieră de a obliga publicul să accepte o hotărâre nepopulară este de a o prezenta ca „dureroasă, dar necesară”, obţinând acordul publicului în prezent pentru aplicarea ei în viitor. Este mult mai uşoară acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru că efortul nu trebuie făcut imediat, apoi, pentru că publicul are mereu tendinţa de a nădăjdui („totul va merge mai bine mâine”) că sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, această manieră lasă publicului timp pentru a se obişnui cu ideea schimbării, pe care o va accepta cu resemnare la momentul respectiv.

5. A se adresa publicului ca unor copii mici.

Cea mai mare parte a adresărilor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje şi un ton absolut copilăreşti, aproape debile, ca şi cum spectatorul ar fi un copil mic, de 12 ani, sau un handicapat mental. De ce oare?

„Dacă ne adresăm unei persoane ca şi cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate şi cu o oarecare probabilitate, va avea un răspuns sau o reacţie tot atât de lipsită de simţ critic ca al unui copil de 12 ani”.

6. A face apel mai mult la partea emoţională decât la gândire

Este o tehnică clasică pentru a opri analiza raţională şi, deci, simţul critic al oamenilor. În plus, folosirea emoţionalului deschide accesul la subconştient, pentru implantarea unor anumite idei, dorinţe, spaime, pulsaţii sau comportamente.

7. Menţinerea poporului în neştiinţă şi prostie

A face în aşa fel ca poporul să nu înţeleagă tehnologiile şi metodele folosite pentru controlarea şi robirea lui. Calitatea educaţiei dată claselor inferioare trebuie să fie cât mai slabă, încât prăpastia de neştiinţă care separă clasele de jos de cele de sus să fie şi să rămână de neînţeles de către cele dintâi.

8. A încuraja publicul să se complacă în mediocritate

A încuraja publicul să creadă că e „bine” să fii prost, vulgar şi incult. A-l îndopa cu seriale americane şi emisiuni de tele-realitate, nişte dobitocenii monstruoase.

9. A înlocui revolta cu învinovăţirea.

A face omul să creadă că numai el singur este vinovat de propria-i nenorocire, din cauza unei inteligenţe insuficiente sau a capacităţilor şi eforturilor necorespunzătoare. Astfel, în loc să se ridice împotriva sistemului, individul se subestimează şi se învinovăţeşte, ceea ce creează o stare depresivă, având ca efect abţinerea de la acţiune. Şi, fără acţiune, nu există revoluţie!

10. A cunoaşte oamenii mai bine decât se cunosc ei înşişi

În ultimii 50 de ani, progresele fulgerătoare ale ştiinţei au săpat o prăpastie crescândă între cunoştinţele publicului şi cele deţinute şi folosite de elitele conducătoare. Mulţumită biologiei, neurobiologiei şi psihologiei aplicate, „sistemul” a ajuns la cunoaşterea avansată a făpturii omeneşti, fizic şi psihic. Sistemul cunoaşte individul mediu mai bine decât se cunoeşte el însuşi. Aceasta înseamnă că, în majoritatea cazurilor, sistemul deţine un control mai mare şi o putere mai importantă asupra oamenilor decât ei înşişi.

( sursă: anonismus.ro)


Distribuie articolul


Spune-ne părerea ta