( Destepti.ro )
Mihai Eminescu (1850 – 1889), genialul nostru scriitor, simbol major al culturii române, al cărui destin dramatic, în lumea aceasta, s-a încheiat la numai 39 de ani, nu a mai apucat să vadă împlinit visul de unire al românilor. A fost însă unul dintre cei mai împătimiţi susţinători ai idealului de unitate naţională.
Despre el, Ioan Slavici mărturisea că nu avea egal, că nu a cunoscut pe nimeni altcineva care să fi fost pătruns atât de profund de ideea naţională şi care să fi făcut atât de mult pentru înfăptuirea “Daciei mari”, cum obişnuia Eminescu să spună – “Eminescu era nu numai poet și cugetător, ci totodată un om de acțiune, înzestrat cu un bun simț practic”, “trăia mai mult cu sufletul decât cu trupul” şi “mai mult pentru alţii” (Ioan Slavici).
Sentimentul identităţii şi unităţii naţionale nu este un dat, este o construcţie a spiritului, presupunând valori de identificare comune unei naţiuni, care se consolidează în timp, în contextul emancipării şi conştientizării faptului că aparţii unui teritoriu, unei “patrii” (în sensul latinescului “patria” – “tărâm al taţilor”, “ tărâm părintesc”), unei limbi şi istorii comune. Iar Mihai Eminescu a înţeles pe deplin aceste lucruri.
Cu o cultură excepţională şi cu o dimensiune morală impecabilă, Mihai Eminescu a venit în jurnalism, ca şi în literatură, cu toată pasiunea, animat de dorinţa ca, prin ceea ce scrie, să educe tânăra generaţie, în spiritul adevărului, al valorilor autentice, să susţină, cu toate puterile, idealul unităţii naţionale: “Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte”.
Era convins, ca şi Titu Maiorescu, cel care i-a fost mentor şi susţinător, că supravieţuirea unui popor, în istorie, nu este posibilă fără unirea neamului şi fără păstrarea specificului naţional: “Interesul practic pentru patria noastră ar consta în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine, care nu sunt altceva decât organizaţii specifice ale societăţii omeneşti în lupta pentru existenţă, care pot fi preluate în principiile lor generale, dar a căror cazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relaţiile dintre popor şi ţară”.
Până când s-a angajat, ca redactor, la ziarul “Timpul”, în 1877, apoi ca redactor-şef, între 1880 – 1881, publicaţie a Partidului Conservator (ale cărui idei nu le împărtăşea totuşi în totalitate), Eminescu colaborase şi la alte reviste: “Familia” (înfiinţată la Budapesta şi condusă de Iosif Vulcan, care avea ca program răspândirea culturii române în Transilvania, cultivarea limbii române şi a conştiinţei naţionale), “Convorbiri literare” (revista Societăţii Junimea, în care au fost publicate şi cele mai multe dintre poeziile eminesciene), “Curierul de Iaşi” (ziar numit cu ironie, de Eminescu, “Foaia vitelor de pripas”).
În vremea în care a fost student la Viena, între 1869 şi 1872, Mihai Eminescu a făcut parte din două asociaţii ale studenţilor români din străinătate – “România” şi “Societatea literară” – ambele militând pentru realizarea Unirii tuturor provinciilor româneşti.
În 1870, după ce l-a vizitat pe Alexandru Ioan Cuza, domnitorul aflat în exil şi faţă de care avea o admiraţie neţărmurită, Eminescu publică trei articole, în revista “Federaţiunea”, care apărea la Pesta (Budapesta): “Să facem un congres”, “Echilibrul” şi “În Unire e tăria!”, semnate cu pseudonimul Varro. În 1871, a participat, alături de alţi oameni de cultură români, şi tot din străinătate, la organizarea Sărbătorilor de la Putna, la 400 de ani de când fusese ctitorită de Ştefan cel Mare.
În 1877, anul Războiului de Independenţă, Mihai Eminescu a publicat nemarate alte articole despre situaţia românilor din Basarabia, din Transilvania, din Bucovina, Banat, Crişana. A elogiat eroismul soldaţilor români, dar a fost necruţător cu politicienii “obedienţi imperiilor”.
Dacă destinul lui Mihai Eminescu nu ar fi fost atât de dramatic, la data înfăptuirii Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, ar fi avut 68 de ani şi, cu siguranţă, ar fi fost prezent la marea sărbătoare de la Alba Iulia. S-ar fi întâlnit, poate, cu alt mare poet, dintr-o altă generatie, Lucian Blaga, în vârstă de 23 de ani atunci, şi ar fi strigat împreună, din tot sufletul: “Trăiască România dodoloaţă!”. Dintre bunii săi prieteni junimişti, dintre cei patru mari clasici ai literaturii române (Mihai Eminescu, Ioan Slavici, I.L. Caragiale, Ion Creangă), doar Ioan Slavici mai era în viaţă în 1918.
Dar, din adâncul “uitării oarbe”, de acolo de unde “se deschid gurile luminii şi irumpe incendiul solar, unde între fiinţă şi nefiinţă e un joc voluptuos, un descântec de stihii şi o sorginte de senzualităţi ontice” (Ion Negoitescu, “Poezia lui Eminescu”), genialul poet este “partea noastră de cer”, este semnul eternităţii noastre, este cel care ne-a oferit, cu generozitate, modelul fiinţei româneşti.
