Mitul lui Don Quijote, rămas în istorie cu precădere prin parabola cavalerului care atacă morile de vânt. Mergând călare însoțit de scutierul său, Sancho Panza, la un moment dat, Don Quijote spune că vede giganți la orizont și se repede să-i atace, deși scutierul îi strigă că sunt doar niște mori de vânt. Don Quijote se năpustește în atac dar alunecă de pe cal și cade, atunci Sancho, ajutându-l să se ridice, insistă că nu erau decât niște mori de vânt. Don Quijote îi explică faptul că lui Sancho îi lipsește inițierea în misterele artei cavalerismului și de aceea nu știe că atunci când sunt atacați, giganții se metamorfozează în mori de vânt. Don Quijote este prin excelență modelul idealistului, gata să intre în luptă cu toate defectele, cu egoismul, fricile, lenea etc, iar Sancho rămâne simbolul celui scund și îndesat, mereu interesat mai întâi să mănânce și să doarmă și eventual după aceea să lupte…
Sunt personaje prezente în fiecare dintre noi…
Astfel , Don Quijote reprezinta arhetipul fiecaruia dintre noi, care așteaptă un impuls pentru a se trezi și pentru a da vieții un sens, de evoluție a conștiinței, de transformare de sine. Dincolo de situație socială, venituri, confort personal, nume, prenume, profesie etc, miturile ne povestesc că în fiecare dintre noi există un potențial erou și că sensul superior al vieții constă în a avea o creștere umană propriu-zisă, mai presus de orice aspecte exterioare, care azi ne preocupă atât de mult. E posibil să trăim în viață un mit, fie unul din cele vechi, fie un mit nou care așteaptă să fie creat, dar care va vorbi tot despre adevărurile dintotdeauna.
O data un om bun vorbea cu Dumnezeu si l-a intrebat:
– Doamne, as vrea sa stiu ce este Raiul si ce este Iadul.
Domnul l-a dus la doua usi, a deschis una si l-a poftit in interior. Acolo era o masa rotunda, mare, pe care era o farfurie mare plina cu mancare, ce mirosea delicios. Simtea un miros atat de imbietor, incat ii era greu sa se abtina.
Oamenii care stateau in jurul mesei aratau ca niste bolnavi infometati. Toata lumea avea cate o lingura cu un maner foarte lung atasat la mainile lor. Ei puteau sa ajunga pana la vas si sa-si ia de mancare, dar din cauza mânerelor de la linguri (care erau prea lungi) nu putea duce lingura la gura. Omul a fost socat de chinul lor.
Dumnezeu i-a spus: Ai vazut doar Iadul.
Atunci Domnul si omul au mers la cea de-a doua usa. Domnul a deschis-o. Scena vazuta de om bun, a fost identica cu cea anterioara: o masa rotunda mare, un vas gigant, iar la vederea continutului ii lasa gura apa. Oamenii stateau in jurul mesei, tineau aceleasi linguri cu manere foarte lungi, atasate la mainile lor. Numai ca data asta, oamenii aratau bine hraniti, fericiti si absorbiti in conversatii placute cu ceilalti.
Omul a spus:
– Nu inteleg.
– E simplu, a raspuns Dumnezeu, acestia au invatat sa se hraneasca reciproc. Iar persoanele din cealalta camera (adica cei din iad) se gandesc doar la ei insisi.
