Plaja și Cazinoul din Constanţa, atracțiile protipendadei de altădată

Plaja și Cazinoul din Constanţa, atracțiile protipendadei de altădată
  • Acasă
  • /
  • Social
  • /
  • Plaja și Cazinoul din Constanţa, atracțiile protipendadei de altădată

( lect. univ. drd. Mariana COJOC – Historia ) Dintotdeauna, fascinația celui mai important oraș al României din provincia Dobrogea, Constanța, a fost dată de Marea Neagră. Nimic nu putea fi comparat și atunci, cu splendoarea zilelor petrecute la plajă la Mamaia, orașul trăind intens lunile de vară, „băile” atrăgând o lume cât mai diversă, […]

( lect. univ. drd. Mariana COJOC – Historia )

Dintotdeauna, fascinația celui mai important oraș al României din provincia Dobrogea, Constanța, a fost dată de Marea Neagră. Nimic nu putea fi comparat și atunci, cu splendoarea zilelor petrecute la plajă la Mamaia, orașul trăind intens lunile de vară, „băile” atrăgând o lume cât mai diversă, pe lângă cea destul de eterogenă etnic a Constanței.

Rochiile la modă se etalează musai pe bd. Elisabeta 

Odată ajunși la malul Mării, „sezoniștii” se puteau caza la „splendida” Villa Veneția, marele hotel cu pensiune Carol I (90 de camere și saloane, director L. Kremer), Hotel Regal (situat în centrul orașului, 50 de camere, antreprenori – Frații Gheorghiu), Hotel Europa (beneficia de un restaurant de prim-rang, berărie, cinematograf, orchestră națională, antreprenor – Gheorghe Stavridi), La Hrisicos (strada Traian nr. 1, antreprenor – Andrei Georgeopol) sau La Armata Română (strada Carol, antreprenori – Frații Duzoglu).

La începutul secolului XX, pentru cei veniți în “sezon”, era de bonton plimbarea pe Bulevardul Elisabeta Doamna, unde se etalau cele mai avangardiste toalete (rochiile „la modă” se puteau cumpăra și de la renumitul magazin de manufactură din oraș La Lascaridis, de pe strada Carol nr. 188; de la Filoti Botez care desfăcea produsele la sediul din strada Mircea cel Mare, nr. 1).

Cei mai buni mici, la cârciuma lui Ghiță 

Grădinile, berăriile și cinematografele se încărcau în fiecare seară. Astfel, la Berăria Regal, cânta orchestra națională, la Carpați era program de variete, la Principesa Maria era cinematograf și spectacol de variete „pentru toată familia”, la Cinema Edison programul era schimbat la două zile, la Arena Independenței, proprietatea lui Ghiță I. Gheorghe din Piața Independenței, un faimos local de noapte, se puteau consuma „mititei, fleici, antricoate și băuturi excelente”, în timp ce la Lăptăria Elvețiană, din strada Mircea, aveau de ales pentru numai 50 de bani – ochiuri cu mămăliguță, brânză, cașcaval sau ochiuri la capac pentru 40 de bani, ouă fierte – 20 bani, ciocolată sau ciocolată cu lapte – 25 bani, cafea cu lapte – 20 bani, sirop de zmeură – 20 bani, iaurt – 20 bani, unt proaspăt – 30 bani, lapte fiert – 15 bani, kefir – 15 bani, înghețată – 20 bani (în anul 1906, un arhivar câștiga 150 lei/lună, iar în anul 1915, 200 lei; medicul primar al orașului primea în 1906 – 430 lei/lună; un magazioner – 120 lei/lună în anul 1914). La toate acestea se adăugau delicatesele și colonialele de la Mercur (magazin situat în Piața Independenței nr. 42) sau de la cofetăriile Sublima, Pariziană sau Postelnicu.

La Mamaia se ajunge cu trenul 

Pentru cei veniți vara la “băi”, Primăria fixa anumite taxe. În primii ani ai secolului XX, un abonament pentru întreg sezonul era de 30 lei și 20 lei pentru localnicii înstăriți, locuitorilor săraci ai orașului amenajându-li-se încă din luna august a anului 1899, între zona delimitată de strada 11 iunie și Cartierul Țigănesc, “loc de scăldat”. Drumul până la Mamaia în vagoanele trenului ticsit de lume, care făcea legătura cu orașul, dura 40 de minute. Vederea plajei de la Mamaia, după cum sublinia un reporter în vara anului 1912, „răscolea în sufletul omenesc atâtea simțuri și te făcea să uiți pentru un moment, toate mizeriile vieții, cu cortegiul ei întreg de suferinți în lupta aprigă pentru trai”.

Totul devenea mult mai ademenitor când, „în cadrul acestei priveliști încântătoare”, puteai admira „sburdălnicia nimfelor legănate de valurile mării”, notate în treacăt de fericitul reporter: „doamnele Guriță, Săveanu, Ierusalmi, Mavrojani, Dumitriu, Moscu, Corvin, Petrescu, Niculescu, Florian, Brăiloiu, Hecht, Gherghel, Natalia, Handoca și domnișoara Sebastian”. De asemenea, tot marea stârnea și focul mistuitor al dragostei, paginile ziarelor de vară fiind ticsite de versuri „răscolitoare”, chinuitoare chiar, într-ale amorului.

În Piața Ovidiu apare, în 1894, un telescop 

Totodată, la începutul lunilor de vară, Primăria înregistra numeroase cereri “pentru distracția publicului”. De exemplu, la 1 martie 1893, Constantin Dobril a obținut permisiunea de a merge prin oraș cu două păsări “care trag planete”; în vara aceluiași an a fost instalată în Piața Independenței “o țintă americană”, de către Sotir Xantapulo, iar un an mai târziu, Atanase Popajoancu, astronom de profesie, a montat un telescop în Piața Ovidiu.

Cazinoul – mărgăritarul Mării 

Emblematic însă, pentru orașul Constanța, Cazinoul (clădirea a fost terminată în anul 1912) era considerat în epocă „mărgăritarul Mării Negre”, locul unde se putea petrece zi și noapte, unde se organizau regate, serbări, concursuri de înot și bărci sau puteau fi admirate până târziu în noapte, impresionante focuri de artificii. “ Cazinoul are două puteri atrăgătoare – femeia și banul’, scria Expresul, din 23 august 1912.

Pe scena Cazinoului puteau fi aplaudate nume sonore ale vremii, cum ar fi: Ianii Meryen de la Teatrul Grand Guignol din Paris (considerată „o delicioasă artistă”), Amylla, dansatoare de la Empire de Londre, Lotte Sarov, „mare artistă”, Jean Mergen, o excelentă comediană din Paris, Marouss Destrelle, Mania Zlatovska, pianistă, „diplomată a Conservatorului din Berlin” sau „frumoasa Rosa”, baroneasa de Hohenhaum, fostă Rosa de Schonberger, o aventurieră expulzată în 1899 din Budapesta, implicată într-un proces de șantaj.

Tot la Cazinou, potrivit rubricii Ecouri din ziarul local de sezon Expres-Informator, în 1912, enigmaticul „domn C.”, binecunoscut în societatea înaltă bucureșteană, a dat lovitura, câștigând „în cercul intim, bineînțeles, 21.000 lei”. De asemenea, dintre evenimentele mondene sărbătorite la Cazinou, amintim „Marea serată de gală”, de pe 7 septembrie 1912, dată în beneficiul artiștilor, unde s-au întrecut două mari orchestre – una franceză, condusă de E. Reynard și cealaltă germană, aflată sub bagheta lui Hodeche.

Serata s-a încheiat cu un „bal monstru”, plin de tot felul de surprize. Mult așteptat a fost și un alt bal, „al Crizantemelor”, din 13 septembrie 1912, considerat ca fiind cel mai frumos din câte au existat vreodată în Constanța. Sub patronajul domnișoarei Mărioara Pariano au fost organizate concursuri de frumusețe, de dans și de … toalete.

Viața din port este o altă viață 

O altă dimensiune a orașului dobrogean, de fapt cea care a contribuit la ridicarea sa rapidă, se contura în port. Acolo privirea se oprea asupra hamalilor (organizați în cete de zece oameni, fiecare purtând la mână o mică placă, indicând numărul, profesiunea și ceata sa) sau la bastimentele ancorate ale diferitelor state, nemaigăsindu-se nimic din cochetăria Bulevardului Elisabeta. Aceeași lume „amestecată” se găsea însă și în port căci vara, numărul celor veniți să lucreze era foarte mare, iar atunci când era posibil, obțineau din partea Prefecturii dreptul de a-și construi bărăci provizorii din scânduri.

O viață aparte duceau marinarii Societății Maritime Române (înființată în 1895 și care dispunea de două linii: Orientală și Occidentală), care aveau reglementat prin lege (Legea pentru organizarea Marinei Comerciale din 21 februarie 1907) ce trebuiau să primească drept hrană. Astfel, potrivit art.10, din Regulamentul pentru punerea în aplicare a Legii pentru organizarea Marinei Comerciale, “hrana care urmează a se da la bord echipajelor va fi aceea stabilită după următoarea listă – cantități zilnice de alimente:

– în port, o pâine de un kg,
– în mare, 750 gr galete,
– 1 kg mălai (numai când se dă brânză),
– 400 gr carne proaspătă (în port),
– 350 gr carne conservată (în mare),
– 600 gr peote proaspăt (în port),
– 500 gr peote conservat (în mare).
– Varza sau cartofii, sau legumele, fasolea, mazărea – 400 gr/zi când se gătește cu carne; 650 gr/zi când se gătește de post.

Zarzavaturi pentru supă și celelalte ingrediente, după necesitate. Brânza ca mâncare – 250 gr, însă numai la prânz sau seara. Cafea, ceai, cât e necesar; iar zahărul se va da în mână, câte 50 gr/zi, fiecărui om; orez, paste făinoase – la supă, 50 gr, și în mâncare – 250 gr. Pâine se dă, în mare, trei zile după plecarea din port. Carnea proaspătă se va da în mare, o zi după plecarea din port, iarna se va da carne proaspătă până la patru zile după plecarea din port”.

La marginea orașului – bordeie cu geamuri din stomac de animale

Dacă străzile care duceau spre port erau străbătute de marii și micii negustori mereu grăbiți, în amestecul strâmtorat al trecutului se simțea încă, mirosul de seu prăjit și pilaful de “căpățână de oaie”. Dincolo de amețitorul carusel al „centrului”, la periferie, se puteau vedea în Constanța, la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, foarte multe bordeie, în care locuiau în mare parte, populația musulmană, de fapt găuri făcute în pământ cu pereții neregulați, nelipiți, veșnic umezi, cu o fațadă din chirpici, cu unul sau mai multe ochiuri de geam acoperite de multe ori de “stomacuri uscate de animale”.

O ridicătură de pământ, acoperită cu paie, rogojini sau o cergă de lână reprezenta patul; lipseau sobele, iarna încălzirea făcându-se cu mangal sau tizic. În mahalalele orașului, cele mai multe bordeie serveau și ca adăpost al vitelor. Pentru înlăturarea focarelor de infecție, Consiliul Comunal, în 1890, a decis scoaterea bordeielor și a tuturor locuințelor insalubre din gropi, precum și vinderea către locatarii acestora a unei porțiuni de teren echivalent cu ceea ce au posedat, pentru un leu/m2 .

Din aceleași motive, oborul de cereale a fost mutat la extremitatea vestică a orașului ca, de altfel, și toate magaziile. De fapt, în 1893, medicul primar al orașului – dr. Pellisier – consemna că numărul cel mai mare al morților provenea din rândul populației musulmane. Mare parte din bolile contagioase apărute în oraș, “izbucneau” în rândul turco-tătarilor săraci și țiganilor mahomedani. În mahala, „mai pomenit decât sfinții, decât biserica”, era cârciumarul.

În fața prăvăliei sale, se găsea „același grătar murdar, negru și unsuros, lângă care mititeii stau aliniați ca soldații. Sub paza muștelor zglobii, aceeași patricieni zemoși, cleioși și roșii, înșirați pe un băț suspect, aceleași perdele de pastramă neagră cu dungi galbene marmoreene atârnate la ușă, aceleași felii, ceva mai mici, sângerânde, de vacă asasinată, transformabile în fleici, pârjoale, vrăbioare”

În 1915 se descoperă ruinele cetății Tomis 

Cu toate acestea, la 12 ianuarie 1915, Vasile Pârvan aducea la cunoștință Primăriei Constanța, descoperirea ruinelor vechii cetăți Tomis, solicitând fonduri pentru intensificarea cercetărilor arheologice (10 decembrie 1915); Teatrul Elpis avea în continuare reprezentații, se cerea un alt spațiu pentru Muzeul Național de Antichități (5 decembrie 1915), în timp ce angrosiștii locali foloseau prețuri de speculă, eludându-le pe cele maximale impuse de guvern, orașul ocupând oricum locuri “fruntașe”, la egalitate cu București, Galați sau Brăila în privința costurilor acestora, înainte de declanșarea conflagrației mondiale (multe dintre produsele desfăcute pe piața constănțeană nu corespundeau cerințelor minime de consum; din cantitatea totală a laptelui consumat în oraș, 45,80% era falsificată; vinul, în proporție de 17,80% iar cafeaua măcinată, în proporție de 66,50%).

Totuși, în lunile de vară ale anilor neutralității României, numărul celor veniți „la băi” (pentru care, de altfel, se făcea și reducere pe liniile ferate), în condițiile în care nu se mai putea pleca din țară în călătorie de plăcere, a crescut simțitor (un fenomen asemănător a fost înregistrat și la Sinaia). 

La prima ploaie de toamnă Constanța devine pustie

O scurtă privire asupra „vieții de sezon” constănțene ne arată cum cel mai important oraș al României de la Marea Neagră, pare a fi o prelungire a Bucureștilor, locul unde se venea pentru că era bine să fii văzut pe Bulevardul Elisabeta (ca și pe Calea Victoriei), la Cazinou, la hipodrom (M. Ghyka, ofițer de legătură pe cuirasatul rus Rostislav în 1916, la Constanța, nota în memoriile sale cum, înainte de masă, asista „la împerecherea armăsarilor pursânge arabi cu iepe, uneori greoaie, alteori grațioase, aduse în acest scop la herghelie.

Aceasta era urmată de o masă excelentă, în timpul căreia discutam savant psihologia complicată a frumoaselor animale, puse pe neașteptate unele în fața altora și îndemnate să sacrifice Geniul Speciei”), sau la băi, la Mamaia, mai ales că fițuicile mondene publicau liste cu protipendada venită la mare. Viața de lux a Constanței se limita însă la scurtele luni ale verii.

Era de ajuns ploaia de început de septembrie ca orașul să ia o altă înfățișare. Piața Ovidiu, atât de animată în luna august, devenea pustie, mesele din fața cafenelelor și cofetăriile se goleau și, ici colo, puteau fi văzute figurile obișnuite ale Constanței, grăbite, alergând după afaceri (treburile din port nu suportau amânare). Toamna însemna întoarcerea la viața liniștită a Constanței altor anotimpuri.


Distribuie articolul