Primarii Bucureştiului. „Bucur l-a lăsat sălaş/ Pake l-a făcut oraş/ Iar Dobrescu l-a făcut Capitală”

Primarii Bucureştiului. „Bucur l-a lăsat sălaş/ Pake l-a făcut oraş/ Iar Dobrescu l-a făcut Capitală”
Piata Palatului Regal Bucuresti 1892
  • Acasă
  • /
  • Social
  • /
  • Primarii Bucureştiului. „Bucur l-a lăsat sălaş/ Pake l-a făcut oraş/ Iar Dobrescu l-a făcut Capitală”

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, România dorea o capitală. Astăzi, contextul internaţional cere o metropolă. Cu toate acestea, Bucureştiul a rămas un oraş care şi-a păstrat tradiţiile:a ştiut să îşi ascundă nefericirile la periferie şi să ţină pasul cu moda în centru. Angrenaţi mai mult decât bucureştenii în acest perpetum mobile al […]

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, România dorea o capitală. Astăzi, contextul internaţional cere o metropolă. Cu toate acestea, Bucureştiul a rămas un oraş care şi-a păstrat tradiţiile:a ştiut să îşi ascundă nefericirile la periferie şi să ţină pasul cu moda în centru. Angrenaţi mai mult decât bucureştenii în acest perpetum mobile al Capitalei au fost primarii. Dorinţa de mai mult şi mai bine a rămas. La fel şi străzile uzate, aerul prăfuit, aglomeraţia stridentă. Sau portretul robot, schiţat iluzoriu, a ceea ce se dorea a fi încă de la început un primar de capitală:gospodar desăvârşit, lider pragmatic, diletant dedicat.

Trecuseră cinci ani de când Alexandru Ioan Cuza era la cârma României moderne. Pe foaie, Bucureştiul era capitala noului stat, dar până la a intra în rândul capitalelor europene a mai durat un timp. În graba spre modernizare, Bucureştiul nu a ajuns să fie decât o imitaţie a Occidentului, care, asemenea unui copil care se vrea să se maturizeze prea repede, copiază acţiunile adulţilor din preajmă. Mozaicul de culturi, continua zbatere între tradiţie şi progres, şi nehotarârea între un Occident promiţător sau un Orient confortabil deveniseră obositoare. Cineva trebuia să pună piciorul în prag, să implementeze normele de conduită specifice unei capitale moderne şi să aducă liniştea într-o societate dezorganizată.

Aşadar, în aprilie 1864, legea comunală era aprobată:comunele rurale şi urbane care erau investite cu personalitate juridică funcţionau după anumite reguli. Tot în vara lui 1864, pe baza aceleiaşi legi, se hotărăşte ca acela care se va ocupa de bunul mers al urbei Bucureştilor să fie ales de către domnitor dintre primii trei consilieri care adunau cele mai multe voturi. La 7 august este înfiinţată Primăria Capitalei, iar 10 zile mai târziu este pus în funcţie primul primar:Barbu Vlădoianu.

Despre Vlădoianu se spune că a fost omul de încredere al lui Cuza. Fără a avea vreun model anterior de urmat, generalul a creat un tipar de primar care până astăzi rămâne o provocare. Acţiunile întreprinse în timpul celor două mandate, primul din august 1864 până în octombrie 1865, iar cel de-al doilea, în timpul lui Carol I, din decembrie 1872 până în mai 1873, sunt vizibile şi acum, în secolul XXI. Mare parte a infrastructurii bucureştene actuale este cea concepută de către Barbu Vlădoianu. Oare cât de potrivit este ca un ansamblu de elemente realizat în urmă cu mai bine de un secol şi jumătate, fără prea multe îmbunătăţiri, să stea la baza unei societăţi ce se doreşte a fi una metropolitană? Un lucru e cert:Vlădoianu a fost într-adevăr deschizătorul de drumuri al Bucureştiului către modernitate.

Oraşul lui Bucur era o mlaştină. Se pare că Dâmboviţa se supărase pe bucureşteni şi, în primavara lui 1864, îşi revărsase apele pe străzile Capitalei, lăsând în urma-i dezastru şi noroi. În ultima perioadă, inundaţiile deveniseră un obicei, iar locuitorii trecuseră de la statutul de cetăţeni ai Bucureştiului la sinistraţi ai Bucureştiului. „Nici nu se uscaseră uliţele bine de apă şi noroi şi familiile celor sinistraţi încă nu se fixaseră în adăposturi mai bune, când sfârşitul primăverii din 1864 aduse o nouă inundaţie catastrofală. De data aceasta, prisosul de apă care a ieşit din matca Dâmboviţei l-au dat ploile torenţiale de la sfârşitul lunii mai, care au făcut ca râul să iasă din albie şi să înece mahalalele Antim, Broşteni, Izvor şi altele învecinate. De data aceasta, apele revărsate au ajuns la doi metri înălţime şi ameninţau cu prăbuşirea caselor inundate.” Aşa că Vlădoianu şi-a pus oamenii la treabă. A început prin a dărâma morile de pe Dâmboviţa, care dădeau atâtea bătăi de cap, fiind şi ele una dintre cauzele inundaţiilor. Apoi, pentru a mai ieşi puţin din noroi, ad literam, edilul a iniţiat un amplu şi binevenit program de pietruire a străzilor bucureştene, înfiinţând în acest scop primul corp de pietrari ai Capitalei.

Pavarea cu piatră cubică şi, în ultimă instanţă, construirea de trotuare s-au terminat abia în 1872. Şi pentru a încununa tot acest proces care seamănă cu o (drastică) curăţenie de primăvară, Vlădoianu a iniţiat şi lucrările pentru canalizarea sistematică. Asemenea unui gospodar autentic, care face curat şi în faţa porţii, Vlădoianu a obţinut, în aprilie 1873, aprobarea Consiliului Comunal pentru executarea unei porţiuni de asfalt realizat din rocă importată din Elveţia, în faţa Palatului Regal şi pe o mică parte din Calea Victoriei, pe atunci încă Podul Mogoşoaiei.

Una dintre caracteristicile de bază ale modernizării a fost laicizarea instituţiilor statului. Aşa că primul edil al Capitalei a adunat toate certificatele de naştere, căsătorie sau deces de la biserici şi le-a arhivat la Oficiul Stării Civile. Şi de atunci înainte, bucureştenii se duceau în faţa statului să ceară un număr de înregistrare pentru fericirea sau necazul lor.

În goana continuă către modernitate, Bucureştiul şi-a pus destinul în mâinile lui Pache Protopopescu. Şcolit pe băncile universităţilor prestigioase ale Europei, din Paris, Geneva şi Bruxelles, Emanoil Pache Protopopescu s-a întors în România cu titlul de doctor în drept într-un buzunar şi un mănunchi de idei cosmopolite în altul.  Pache a fost profesor de drept la Şcoala Comercială, dar şi prefect al Poliţiei Capitalei. Carol I îl simpatiza pe tânărul avocat, care se remarcase printr-o etică europeană, exigentă, fix pe placul Regelui. Aşa că, în 1888, printr-un decret regal, Pache Protopopescu este numit primar al Capitalei. Mandatul său a durat doar trei ani, dar a realizat ceea ce nimeni nu a putut:să educe Bucureştiul. Pache a considerat că modernizarea este mai mult decât o necesitate, este respectul pe care trebuie să îl înveţe atât Capitala, cât şi locuitorii ei.

Primarul Pache construieşte primele trotuare. Fiind o parte foarte importantă a oraşului, primarul a şi avut grijă de străzile nou construite. El a adus de la Dresda câteva cisterne mari, cu turbine şi pluguri, pentru a curăţa străzile pe timp de caniculă sau zăpadă. Pentru noile artere rutiere, se spune că se lucra „ziua și noaptea fără încetare și primarul Pache era și noaptea lângă muncitori”. Aşa a fost extins bulevardul Orizont, lucrare de proporţii imense, care împărţea capitala în două. Timp de efectuare:patru luni. Deşi suntem într-o epocă a vitezei şi a tehnologiei, Bucureştiul secolului XXI se grăbeşte încet, iar în patru luni abia ne putem întreba ce clădiri de patrimoniu mai lăsăm să cadă, ce monumente gigantice fără esenţă se mai ridică în centrul oraşului, sau cum să realizăm o hartă probabilă a gropilor din trotuarele lui Protopopescu.

Pentru locuitorii Capitalei pe care boala i-a surprins, Pache a înfiinţat primul serviciu de trăsuri gratuit pentru transportarea lor la cel mai apropiat spital, iniţiativă care l-a inspirat în 1906 pe doctorul Nicolae Minovici la fondarea Societăţii de Salvare. Iar pentru cei năpăstuiţi de soartă, un azil de noapte, unde primeau o masă caldă şi un loc liniştit de odihnă. Mai mult:28 de şcoli şi clădirea Liceului „Gheorghe Lazăr”. Asta a dăruit primarul învăţământului românesc, care abia făcea primii paşi.

Născut într-o familie de oameni nevoiaşi, a plecat din mahalaua bucureşteană de la bariera Vergului la Paris, şi s-a întors în Bucureşti, la bucureşteni. „Fiara cuvântului”, aşa îl numea Titu Maiorescu pe Barbu Ştefănescu Delavrancea, renumit în cercurile înalte ale societăţii pentru măiestria cu care îşi folosea talentul oratoric. De un alt conflict de interese s-a lovit primarul şi în momentul propunerii iluminatului public electric. Uzina de Gaz deţinea monopolul asupra iluminării străzilor Capitalei, însă şi de această dată Delavrancea a ştiut să îşi folosească una dintre calităţile cele mai de preţ ale unui politician. Până la sfârşitul mandatului său, bucureştenii aveau lumină electrică pe străzi.

Salubritatea este darul cel mai preţios pe care primarul Delavrancea l-a oferit Bucureştiului. A schimbat instalaţiile şi sistemul de filtrare al apei, a construit o staţie de captare la Bragadiru şi un rezervor la Cotroceni. Dâmboviţa a fost curăţată, adâncită şi în unele zone malurile au fost reparate. Aşadar, abia la începutul secolului al XX-lea, bucureştenii se puteau bucura de apă potabilă, curată. De asemenea, a fost votată introducerea unui abonament obligatoriu de ridicare a gunoiului.

Imediat după Marele Război, Bucureştiul încă mai resimţea rănile provocate de ocupaţia germană, încă se mai auzeau pe la colţurile străzilor ecourile armelor străine, durerile românilor căzuţi. Neputând să-şi găsească echilibrul, se vehicula că oraşul lui Bucur avea să îşi piardă statutul de capitală în detrimentul unui orăşel de munte. Era „o dezordine de nedescris, care este fondul însuşi al caracterului românesc”. Şi tocmai în acel moment, în 1929, la conducerea Capitalei a venit Dem I. Dobrescu, un primar cu iniţiativă şi ingeniozitate.

Problema mutării capitalei la Braşov se pusese din timpul mandatului lui Vintilă Brătianu. Însă „primarul târnăcop” s-a luptat cu toate forţele ca Bucureştiul să nu intre în anonimat. I se părea o caracteristică esenţială unei capitale existenţa unei ape, iar faptul că Dâmboviţa străbătea urbea, dar şi multele lacuri aflate la periferie făceau din Bucureşti un El Dorado. „Un oraş fără ape este un oraş mort, un oraş fără păduri este o stepă… Am găsit lacurile din jurul oraşului Bucureşti ca fiind adevărate focare de infecţie, de friguri şi de tuberculoză. Am început lucrările sub zâmbetul ironic al tuturor cela care le considerau fie imposibile, fie o nebunie…” În ceea ce priveşte acţiunea de asanare a lacurilor, Dobrescu a întâmpinat multe greutăţi. Au venit chiar şi ameninţările cu moartea, în momentul în care s-a pus problema curăţării lacului Colentina. Exista un mit conform căruia în apele sale s-ar fi scăldat Mihai Viteazul.

Unul dintre marile visuri ale lui Dem Dobrescu pentru Bucureşti a fost construirea unei linii de metrou. Rămâne doar întrebarea ce ar fi fost capitala României acum, cu un metrou inaugurat în perioada interbelică? Cu toate impedimentele, Dobrescu a reuşit să realizeze ce şi-a propus:să facă bucureştenii să iubească Bucureştiul. Cum a făcut asta? Le-a oferit Micul Paris.

Astazi parcă nimeni nu mai caută sufletul Bucureştiului decât în campaniile electorale, pentru a avea ce da la schimb lui Mefisto. Nu-i o sarcină uşoară să fii primarul unei capitale şi, spus poate cu un mic exces de zel, al Bucureştiului.

( Ana-Maria Şchiopu – Historia )


Distribuie articolul


Spune-ne părerea ta