Războaiele lui Mircea cel Bătrân

Războaiele lui Mircea cel Bătrân

( Andrei Pogăciaș – Historia ) Cât timp a domnit Mircea cel Bătrân,  Valahia a dobândit cea mai mare întindere, de la Banatul de Severin până la Marea Neagră, inclusiv sudul Basarabiei. Într-un act din anii 1404-1406, apar titlurile sale:„Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare […]

( Andrei Pogăciaș – Historia )

Cât timp a domnit Mircea cel Bătrân,  Valahia a dobândit cea mai mare întindere, de la Banatul de Severin până la Marea Neagră, inclusiv sudul Basarabiei. Într-un act din anii 1404-1406, apar titlurile sale:„Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului.”

A construit sau refăcut fortificații, a dotat armata pentru a putea face față amenințărilor externe, a întreținut relații diplomatice cu marile state ale vremii, punând Muntenia în prima linie a marii politici a momentului. După 1402 a intervenit în luptele pentru tronul otoman. A murit în 1418 și a fost înmormântat la Cozia, mănăstire fortificată construită de el. De viața sa se leagă primele lupte importante cu otomanii, domnia lui Mircea fiind providențială pentru Muntenia și nu numai, într-o perioadă tulbure, în care Peninsula Balcanică era cucerită stat după stat de către turci.

Marele inamic

Acțiunile lui Mircea cel Bătrân trebuie privite în strânsă legătură cu cele ale marelui sultan Baizid I Fulgerul şi ale urmaşilor săi la tronul otoman. Baiazid I „Fulgerul” s-a născut cândva între 1354 și 1360, ca fiu al sultanului Murad I și al unei prințese de origine greacă. A fost sultan al Imperiului Otoman de la 29 iunie 1389 (de pe câmpul de bătălie de la Kosovo), după ce tatăl sau moare și Baiazid își execută fratele. A purtat numeroase bătălii, majoritatea victorioase, fiind înfrânt și luat prizonier în bătălia de la Ankara, în 1402, de către Timur Lenk. A murit în prizonierat, la 8 martie 1403, cauzele morții sale fiind obscure.

Armata munteană

Nu există date despre armata lui Mircea cel Bătrân, iar frescele perioadei ar putea să inducă în eroare cu privire la echipamentul soldaților valahi. Adânc încetățenită în cultura populară, ca urmare a variantei oficiale predate în școală, este credința că armata Țărilor Române era formată din țărani iubitori de patrie, care erau înarmați de către domn sau se înarmau singuri, pentru a lupta cu piepturile goale, adânc pătrunși de cel mai înalt sentiment patriotic, împotriva năvălitorilor. Dragostea de patrie era mare atu în a obține victoria de multe ori. Lăsând la o parte această interpretare politizată, trebuie spus de la început că armatele medievale, fie ele occidentale sau estice, nu erau compuse din țărani, erau formate din trupe care cunoșteau bine meșteșugul armelor, din soldați pregătiți, hrăniți, plătiți, înarmați și loiali. Țăranul era baza producției statului medieval, el asigura hrana țării. Nici un domnitor nu-și putea permite să pună în fața unor trupe călite în luptă, ca cele otomane, țărani care nu aveau pregătire militară, armuri, arme, organizare și disciplina atât de necesară într-o luptă. Totdată, mitul înarmării țăranilor români pălește în fața realității crude:domnii și boierii feudali nu îndrăzneau să-i înarmeze pe țărani, aceștia putând în orice clipă să se întoarcă împotriva propriilor stăpâni, după cum ne-o dovedesc astfel de episoade din istoria Europei medievale. Doar în cazul unor invazii de amploare se apela și la ajutorul țărănimii libere, dar în proporție relativ restrânsă. Pe de altă parte, Muntenia nu se baza neapărat pe infanterie, relieful în bună măsură plat al țării fiind propice desfășurării cavaleriei. Coroborând informațiile pe care le avem și din secolul al XV-lea și următoarele, putem afirma că grosul armatei muntene era format din cavalerie, împărțită în cavalerie ușoară – arcași călare – și cavalerie grea dotată cu armuri, cămăși de zale, coifuri, lănci, aceasta fiind formată din boieri și probabil mercenari străini. Se știe că unii domni munteni au cumpărat armuri moderne din țările occidentale, armele putând fi făurite în atelierele locale aparținând de domnie și capturate de la numeroșii invadatori înfrânți. Cavaleri valahi sunt pomeniți cu ocazia marelui turnir de la Buda, din 1412, deci este clar că măcar o parte a cavaleriei grele – boierii care aveau mijloace financiare foarte solide sau membrii Curții domnești, echipați de domn-era dotată și echipată ca oricare cavalerie occidentală a vremii. 

În zonele montane existau trupe de țărani liberi care păzeau trecătorile, cunoscuți ulterior în istorie sub numele de plăieși, iar cetățile erau dotate cu garnizoane. Defensiva țării era asigurată de cetăți, precum Poenari, Orația, Turnu (Măgurele), Giurgiu, Silistra, Severin, Isaccea, Enisala, mănăstiri fortificate, precum Cozia, Vodița, Cotmeana, Tismana, Snagov, Glavacioc, sate fortificate și fortificații de pământ de refugiu în fața raidurilor de jaf otomane.

Rovine 1395

Din păcate, nu a supraviețuit nici o cronică munteană din secolele XIV-XV, pentru a avea informații locale asupra acțiunilor militare ale lui Mircea. De aceea, pentru a reconstitui mai ales luptele voievodului valah, trebuie să ne bazăm pe cronicile bizantine, otomane, maghiare, sârbești și bulgare și pe unele documente, multe din aceste surse fiind cu mult posterioare evenimentelor descrise, fiind așadar nevoie de o privire critică asupra lor.

Mircea cel Bătrân a rămas arhicunoscut în istoria românească și cea universală prin bătălia de la Rovine, și mai ales prin faptul că această bătălie este reconstituită literar, în cel mai pur stil romantic, de către Mihai Eminescu în Scrisoarea III. Dacă pentru literatură, bătălia este clară din punct de vedere estetic, pentru istorici este o adevărată provocare de a-i stabili coordonatele reale. Adunate laolaltă, sursele despre bătălie dau impresia că fiecare dintre acestea vorbește despre o altă luptă, în condiții aproape diferite. Coroborarea lor și analizarea conform tacticilor vremii dau însă o imagine comprehensivă și logică asupra unei mari bătălii a evului mediu românesc.

Cert este că această campanie este prima organizată de otomani la nord de Dunăre sub comanda unui sultan, însuși Baiazid I Fulgerul. Din primăvara anului 1395 se știa că otomanii vor ataca Muntenia. Astfel, Mircea va încheia un tratat de alianță cu Sigismund de Luxemburg, în 7 martie 1395, la Brașov. Cu toate că regele ungar tocmai fusese înfrânt în campania din Moldova, se pare că Sigismund a trimis totuși în ajutor un corp de 400 de oameni, zdrobiți de turci într-o luptă, inclusiv comandantul ungar fiind ucis. 

Baiazid a trecut cu armata în Rumelia, adunând trupe din ambele jumătăți ale Imperiului, inclusiv vasalii sârbi – Ștefan Lazarevici, fiul cneazului Lazăr, cneazul executat ce același Baiazid la Kosovo în 1389, Constantin Dejanovici, cneazul de la Velbujd și Marko Kralevici, cneazul de la Prilep. Ultimii doi vor muri în bătălia care va urma. Pentru a băga frica în valahi, a ordonat achingiilor să atace Muntenia prin mai multe locuri și să prade tot ce găsesc în cale.

Trecerea armatei otomane a vut loc la Nicopole, cu ajutorul flotei, pe un pod de vase, din câte se înțelege din cronicile otomane. Cu siguranță, armata a fost împărțită pe (cel puțin) două mari direcții e marș – una, cu sultanul în frunte, probabil de-a lungul Oltului, înspre Curtea de Argeș, iar a doua înspre Târgoviște, care, după cum arată și descoperirile arheologice, a fost arsă și distrusă în această perioadă. Turcii au luat robi și au devastat tot ce au mai găsit în cale, ce nu distruseseră deja valahii în retragere. 

Mircea retrăsese populația civilă – femei și copii- ”în muntele Prasovon” – Bucegi-după cum scrie cronicarul bizantin Chalcocondil. Și-a adunat armata și a trimis unități prin pădurile țării, numeroase pe acea vreme, pentru a hărțui permanent unitățile otomane aflate în marș și trupele pornite după jaf sau provizii, cauzând otomanilor pierderi mari încă înainte de bătălie, „săvârșea fapte vrednice de amintit”, după cum scrie un cronicar otoman. O altă cronică otomană scrie că Mircea s-a retras în zona montană, într-un loc strâmt, probabil o trecătoare (înspre cetatea Poenari?), unde a făcut fortificații și șanțuri (termenul de Rovine nu este numele unui loc, ci înseamnă, pur și simplu, ruină, șanț, NU mlaștină) și aștepta cu armata sa ajutorul unor regi și alți comandanți, cu siguranță, din Regatul Maghiar. Cu toate că armata otomană era superioară numeric și ca experiență, domnul valah nu a plecat capul, ci, așa cum foarte poetic și admirativ scrie cronicarul otoman Ibn Kemal, Mircea „nu s-a încovoiat într-o parte precum șarpele, nu a dat înapoi precum racul, ci s-a strecurat înainte, precum leopardul, precum crocodilul armoniei. Ascuțind gheara luptei, a întins-o și asupra dușmanului a îndreptat-o”.

În acest loc neidentificat pe hartă s-a dat marea bătălie,  la 17 mai 1395, descrisă apocaliptic de o cronică bulgară, care scrie că, la Rovine, a curs foarte mult sânge, iar cerul nu se vedea de mulțimea săgeților aruncate de ambele tabere. Lupta a durat toată ziua, fără ca vreuna dintre armate să dea înapoi. Valahii s-au retras seara, otomanii rămânând astfel stăpâni pe câmpul de bătălie. Se pare că pierderile otomane au fost foarte mari, tipice unui atac care a vizat fortificații medievale liniare. Cu doi cneji sârbi uciși, este foarte posibil ca și trupele acestora să fi suferit pirederi grele și să refuze să mai lupte, comandanții lor fiind morți. La îndemnul comandanților, Baiazid a ordonat construirea rapid a unei tabere fortificate, ceea ce denotă faptul că se aștepta la un atac, iar sorții erau nesiguri. Călăreții au stat toată noaptea veghind pe cai, pentru a da alarma în cazul unui atac surpriză. Otomanii au recurs la un tertip – au aruncat cadavrele soldaților musulmani în apă;a doua zi valahii, reveniți pentru o nouă luptă, au văzut doar cadavrele camarazilor lor pe câmp.  În prima fază, valahii s-au retras, contrariați, iar otomanii au început retragerea înspre Dunăre. Retragerea a căpătat proporțiile unei fugi, otomanii fiind hărțuiți permanent de valahi, care și-au dat seama că au fost păcăliți în prima fază.

Ulterior, Mircea a început să plătească tribut turcilor, relațiile devenind pașnice, până când, conform unei cronici otomane, valahii au pornit din nou război – ”Eflak s-a răsculat în Rumelia”, ceea ce ar putea însemna un atac la sud de Dunăre. Baiazid a trecut din nou fluviul și a obținut o victorie categorică. Cu toate lacunele și incertitudinile din cronici, este de presupus că Baiazid a putut efectua două campanii în Muntenia, campanii care să fie înglobate într-una singură de cronicari aflați la zeci de ani distanță de eveniment, mai ales de cei care nu aveau nici un fel de pregătire militară, cum ar fi cazul călugărilor sârbi sau bizantini, de exemplu. Totodată, este de presupus ca într-o campanie să aibă loc mai multe lupte între părți, de aici putând din nou rezulta inadvertențe în cronicile medievale. De exemplu, cronicarul bizantin Chalcocondil plasează bătălia de la Rovine după cea de la Nicopole, informație preluată și de istorici de secol XVIII-XIX, după care s-a inspirat probabil și Eminescu în Scrisoarea III – „La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns”…

Nicopole 1396

În vara lui 1396, în august, armata voievodului transilvănean Știbor, la ordinul lui Sigismund, îl atacă, înfrânge, rănește și alungă de pe tron pe Vlad. Acesta a fost asediat la cetatea Orația (din unele documente rezultă însă că a fost capturat la Orația abia în 1397), apoi a fost luat prizonier cu întreaga familie și iertat în cele din urmă de Sigismund. Dus în Transilvania, i s-a pierdut urma pentru totdeauna. După această campanie victorioasă, armata transilvăneană s-a îndreptat spre tabăra de la Nicopole. Nu avem știri despre prezența lui Mircea alături de Știbor, domnul muntean putând să se afle deja în suita regelui ungar, plănuind împreună campania anti-otomană.

La Nicopole, o dată armatele adunate, Mircea i-a cerut voie lui Sigismund să facă o recunoaștere a inamicului. Cu o mie de călăreți, Mircea a înaintat spre otomani și s-a întors, raportând situația de pe câmp, Sigismund propunând planul de bătaie conform informațiilor aduse de valahi. Mircea a cerut ca primul atac să fie dat de cavaleria sa, Sigismund încuviințând cu mare bucurie, știind că valahii au experiență în luptele contra turcilor. Cel care s-a opus vehement a fost contele de Nevers, Ioan fără Frică, viitorul duce al Burgundiei, care a invocat faptul că a venit de departe, cu o armată de 6.000 de oameni, cu care a avut cheltuieli foarte mari, așa că a cerut el onoarea de a ataca primul. Pentru a nu crea un conflict de orgolii înainte de bătălie, Sigismund a fost nevoit să încuviințeze. Cavaleria grea occidentală și trupele ungare au reușit să preia inițiativa în luptă, având mari sorți de izbândă, până când armata creștină a fost lovită pe neașteptate din flanc de către cavaleria sârbă, aceasta înclinând definitiv balanța victoriei înspre tabăra otomană. Este interesant că Mircea, probabil tot din orgoliu, nu a ordonat cavaleriei sale ușoare să ia parte la luptă, nici să supravegheze flancurile, așa cum ar fi cerut tactica vremii. Dându-și seama că lupta e pierdută, cavaleria munteană s-a retras intactă și în ordine la nord de Dunăre. O singură cronică polonă menționează că o parte a cavaleriei muntene a fost prinsă în retragere, alături de alte trupe occidentale, pe un deal din apropiere, unde toți soldații creștini au fost măcelăriți până la unul. 

Epilog

În anul următor, 1418, se stingea din viață domnitorul valah, primul care demonstrase țării sale și întregii Europe că otomanii puteau fi înfrânți, exemplul său fiind urmat de o parte a voievozilor valahi și moldoveni. 


Distribuie articolul


Spune-ne părerea ta