Războinicii daci. “ Crezând că nu mor, ei erau mai viteji in lupte ”

Războinicii daci. “ Crezând că nu mor, ei erau mai viteji in lupte ”
  • Acasă
  • /
  • Social
  • /
  • Războinicii daci. “ Crezând că nu mor, ei erau mai viteji in lupte ”

Armata daca din preajma confruntărilor finale cu Imperiul Roman era cu siguranță foarte experimentata. Conflictele interne și raidurile în teritoriile vecine creaseră o clasă de războinici hârșiți în lupte, capabili să pătrundă adânc în teritoriul roman, unde provocau mari distrugeri și pierderi de vieți omenești, dar și să nimicească trupe inamice intrate pe teritoriul lor.  […]

Armata daca din preajma confruntărilor finale cu Imperiul Roman era cu siguranță foarte experimentata. Conflictele interne și raidurile în teritoriile vecine creaseră o clasă de războinici hârșiți în lupte, capabili să pătrundă adânc în teritoriul roman, unde provocau mari distrugeri și pierderi de vieți omenești, dar și să nimicească trupe inamice intrate pe teritoriul lor. 

Pe lângă curaj, necesitatea de a se distinge în luptă și dorința de a învinge și de a obține cât mai multă pradă de război, războinicul dac nu se temea de moarte, după cum scriu cronicile antice. Aceasta, datorită credinței în Zamolxe, omul devenit zeu şi care le promisese nemurirea și o viață de apoi lipsită de orice griji. Se crede că această credință era un stimul în plus în fața inamicului, făcându-i pe daci să lupte feroce, ucigând cât mai mulți inamici posibil, pentru a fi onorați în viața de după, după cum scrie și împăratul Iulian (331-363) – Traian a distrus neamul geților, „care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, ei sunt mai porniți pe lupte”.   

În familiile nobiliare, pregătirea militară a războinicilor începea de la o vârstă fragedă, exercițiile militare alternând cu vânătoarea. Tinerii aflau de la cei mai în vârstă povești din campaniile trecute și participau de la un moment dat la raiduri. Cu siguranță, nobilii aveau pe lângă ei propriile trupe, echipate și instruite pe cheltuiala lor, cu care trebuiau să se prezinte la oaste atunci când erau chemați. Dacă în zonele montane predomina infanteria grea, în restul teritoriului cavaleria domina, fiind deci foarte posibil ca aceasta din urmă să fi prevalat numeric în Dacia.  Țăranii și alte categorii participau la luptă doar în cazuri extreme. Nu există dovezi că, asemenea neamurilor asiatice nomade precum sciții și sarmații, dacii aveau femei războinice.

Ovidius (43 î.e.n.-17 e.n.), celebrul poet latin exilat în anul 8 e.n. la Tomis, a lăsat în scrierile sale descrieri ale cavaleriei gete, ale armelor, tacticii și obiceiurilor. Oameni duri, geții erau foarte iscusiți la călărit, la tras săgeți cu vârful otrăvit și la atacuri prin surprindere. Și alte surse ne duc cu gândul spre o tactică de gherilă, folosită de cavalerie și formată din atacuri pe flancuri sau în ariergardă, urmate de retrageri rapide spre locuri sigure. Dacii erau, deci, maeștri în a ataca rapid, a face ambuscade, a-și distruge sau dezorganiza inamicul și a se retrage apoi repede. E clar că era aproape imposibil pentru daci să lupte cu armata romană în câmp deschis, și fiindcă grosul armatei dacilor, cavaleria, nu putea străpunge careurile romane.

Dacii știau foarte bine cum luptau romanii și au fost conștienți că, fără organizare și disciplină, plus adoptarea tacticii romane în care și fuseseră instruiți de romani, nu aveau nicio șansă. Punerea în practică a acestei idei se pare că nu a funcționat așa cum trebuia, pe lângă dezertările în masă ale unor comandanți și trupe.  


Distribuie articolul


Spune-ne părerea ta