Regele Ferdinand I. Sfârșit de domnie

Regele Ferdinand I. Sfârșit de domnie

(  Crenguţa-Elena Turturică şi Sorin Turturică – Historia ) Deși din același sânge, primii doi regi ai României au fost, ca temperament, cât se poate de diferiți, iar când au murit, românii nu au perceput în același mod pierderea. În 1914, decesul lui Carol I a însemnat pentru societatea românească dispariția părintelui protector care, maiestuos, […]

(  Crenguţa-Elena Turturică şi Sorin Turturică – Historia )

Deși din același sânge, primii doi regi ai României au fost, ca temperament, cât se poate de diferiți, iar când au murit, românii nu au perceput în același mod pierderea. În 1914, decesul lui Carol I a însemnat pentru societatea românească dispariția părintelui protector care, maiestuos, distant și rece, a vegheat la liniștea și dezvoltarea țării. Treisprezece ani mai târziu, când a murit Ferdinand I, românii au simțit că-l pierd pe cel mai bun și mai loial camarad. 

În primele zile ale verii lui 1927 locuitorii regatului se pregăteau să aniverseze zece ani de la marile victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Unul dintre artizanii acestora, generalul Alexandru Averescu, era, în acel moment, prim-ministru și președinte al Partidului Poporului. Liberalul Ion I.C. Brătianu, cel mai important om politic al ultimelor două decenii, era șeful opoziției.

Ca un trăznet a căzut, la 4 iunie, vestea că Averescu era destituit. Lucrurile s-au petrecut deloc măgulitor pentru orgoliosul general. În timp ce conducea ședința Consiliului de Miniștri, a fost întrerupt de ministrul Casei Regale, Constantin Hiottu. După o discuție avută între patru ochi, Averescu a revenit la ședință și le-a spus miniștrilor: „Domnilor, prințul Știrbey este numit prim-ministru în locul meu!”. În spatele acestei manevre era, bineînțeles, Brătianu. Și avea şi motive: starea de sănătate a regelui Ferdinand I era atât de gravă încât sfârșitul acestuia era o chestiune de (puțin) timp. Succesiunea la tron îi revenea micuțului Mihai, în vârstă de 6 ani, nepot al regelui. Exista însă pericolul ca principele Carol, fiul cel mare al lui Ferdinand și tată al lui Mihai, aflat în exil în Franța, unde trăia alături de Elena Lupescu, să încerce să revină la București, pentru a fi proclamat rege. Iar Averescu părea că vede cu ochi buni acest lucru…  

Boala regelui Ferdinand I 

Primul rege al României Mari avea 62 de ani și era bolnav de cancer la intestinul gros. Doctorii constataseră acest fapt în cursul anului precedent – 1926 – în timp ce regina Maria se afla într-o lungă călătorie pe continentul american, împreună cu doi dintre copiii lor: Nicolae și Ileana. Nu au avut curaj să-i spună regelui, ci i-au rugat pe Barbu Știrbey și pe primul-ministru Averescu s-o cheme pe regină în țară. Aceștia au anunțat-o, prin telegrame, că „ar fi bine să nu-și prelungească prea mult călătoria”.

Îngrijorată, Maria și-a întrerupt voiajul, a traversat Atlanticul la bordul vasului Berengaria, apoi continentul european și, la 4 decembrie 1926, sosea, cu trenul, în Gara de Nord. Regele Ferdinand I, alți membri ai familiei regale și un public numeros o așteptau pe peron. Maria a constatat, cu uimire, că suveranul avea o față „scheletică și palidă”. Ceva mai târziu, la Palatul Cotroceni, a aflat și vestea de care se temea.

După masa de prânz, când regele s-a retras pentru a se odihni, regina a discutat cu medicii, care i-au spus: „Cancer de colon, inoperabil, care avansează rapid. Operație laterală necesară ca să-i facă un nou canal pentru digestie și să deblocheze colonul, după aceea, tratament cu radiu, ca să împiedice sau să trateze evoluția cancerului”. Operația a avut loc două zile mai târziu și a durat treisprezece minute. Cel care l-a operat – deschizând un anus contra naturii – a fost doctorul Hartman, un renumit chirurg în epocă, asistat de încă cinci medici (printre ei era și Ion Mamulea, apropiat al Casei Regale încă de pe vremea regelui Carol I).  

În zilele următoare, Ferdinand I a început să se simtă mai bine. La 11 decembrie, regina Maria a notat: „Progresul este satisfăcător. Încep să-l hrănească. Astăzi a avut un prânz adevărat și mic dejun – ceea ce nu s-a întâmplat de cel puțin șase luni. Starea lui de spirit este bună. Este, categoric, o schimbare în bine”.

Până la Crăciun, suveranul s-a simțit din ce în ce mai bine și a luat două kilograme și jumătate în greutate. Dar speranțele lor se hrăneau cu iluzii – pe 31 decembrie, în urma unei noi examinări, s-a constatat că tumoarea s-a extins.

Familia regală își găsea cu greu liniștea. Situația la palat era tensionată, iar medicii au agravat-o. Fiecare considera că știa cel mai bine ce-i trebuia regelui și îi acuza pe ceilalți de superficialitate sau incompetență. Aflată sub presiune, între grotesc și penibil, Maria a scris în jurnal: „Romalo și cu Juvara au venit la mine, încercând să stabilească plecarea Majestății Sale la Paris, pentru tratamentul cu radium. Ei vor să hotărască data înainte de înapoierea [medicului] Gerota. Gerota a fost însă trimis de guvern în trei țări ca să vadă ce se face pentru această maladie specială. Nu este nicio grabă și în toate lucrurile eu văd cum acționează egoismul și invidia unuia față de altul”.

La 17 ianuarie, în urma unei întâlniri la care au participat Maria, Averescu și medicii, s-a decis ca Ferdinand să urmeze tratamentul cu radium. În acest sens, regina a decis să-i scrie regelui Belgiei, Albert, pentru că la Bruxelles se afla, în acel moment, cel mai mare depozit din lume de radium. Radioterapia a început la 29 ianuarie 1927, în „partea din față a micii biblioteci a Majestății Sale”, unde a fost instalat aparatul. Inițial, rezultatele au fost bune. După o săptămână, medicii au constatat că tumoarea se micșorase.

A urmat o mare bucurie pentru rege: a sosit în București singura sa rudă apropiată care mai era în viață – principele Wilhelm de Hohenzollern, fratele său mai mare (părinții și celălalt frate erau decedați). Era prima întîlnire – după mulți ani – cu cineva din familia în care crescuse. Să nu uităm că în 1916, când România a intrat în război, ai săi, cei din Germania, l-au declarat pe Ferdinand I mort și au refuzat orice contact cu el. Acum, rănile războiului începând să se vindece, iar boala regelui român agravându-se, Wilhelm a acceptat, după multe insistențe, să-și viziteze ruda de la București. Cei doi frați au fost cu adevărat fericiți să se întâlnească. Și-au petrecut o mare parte din timp împreună, au povestit și au râs mult. În paralel, regele a continuat tratamentul cu radium (care s-a încheiat pe 21 februarie). Când, la 28 februarie, Wilhelm a plecat din România, medicii așteptau încordați efectele radioterapiei.

La jumătatea lunii martie, ei au ajuns la concluzia tristă că, în ciuda tratamentului, tumoarea își reluase progresul. La sfârșitul aceleiași luni s-a adăugat și o răceală puternică, cu febră și tuse, care i-a pus viața în pericol; era evident că organismul regelui, slăbit de cancer și de radioterapie, putea ceda în orice moment.

Spre ușurarea familiei, Ferdinand I a început însă să-și revină. Pe 6 aprilie, Maria a scris: „Ziua a fost foarte bună și doctorilor nu le venea să creadă, se poate spune că, dacă nu apare o nouă complicație, el a depășit-o pe aceasta, pentru că inflamația plămânilor a cedat de la sine și toate semnele de pericol au dispărut aproape complet”. În zilele următoare, regele a putut să mănânce și să doarmă mai bine.

Pentru bucureșteni, ziua de 10 Mai a fost anostă. Regele nu a putut părăsi palatul Cotroceni, așa că, pentru prima dată, nu a avut loc parada militară tradițională. Festivitățile s-au rezumat la o slujbă la Mitropolie, la care au participat regina Maria, principii Mihai și Nicolae, Principesa Elena și primul-ministru Alexandru Averescu.

O dorință neîmplinită 

Spre sfârșitul lunii mai, regina a notat: „Abia dacă mănâncă ceva și, pentru prima dată, este cu adevărat abătut. Are o privire extrem de tristă, ochii îi sunt lipsiți de vlagă și strălucire și peste ei s-a așezat un soi de peliculă”. Doctorii au propus ca suveranul să schimbe mediul și, la 27 mai, familia regală s-a mutat la Scroviștea. Cu ocazia plecării din București – pe care Ferdinand I îl părăsea pentru totdeauna – Maria a observat: „Era trist să-l privești [pe rege] cum merge de-a lungul coridorului [Palatului Cotroceni] și, când l-am luat de braț, am simțit că nu mai era carne, ci doar oase! În tren a stat foarte liniștit, fără să scoată un cuvânt, cu acei ochi care au devenit împăienjeniți și inflexibili, cu o insuportabilă tristețe în ei”. Ajuns la Scroviștea, una dintre reședințele sale favorite, regele bolnav nu a găsit puterea de a se mai bucura de natură. Era anemic…

Debutul lunii iunie l-a găsit pe Ferdinand I făcând plimbări în scaunul cu rotile. A avut însă suficientă energie pentru un ultim act politic: demiterea generalului Averescu și numirea în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri a principelui Barbu Știrbey, care avea ca principală misiune organizarea alegerilor. Ştirbey a depus jurământul la Scroviștea, în camera regelui.

În zilele de 7 și 8 iunie reapar speranțele că boala își va încetini cursul. Ferdinand I lăsa impresia că își regăsea puterile și chiar a început să consulte vechile sale cataloage cu flori și să facă planuri pentru înfrumusețarea grădinilor de la Scroviștea. Încă zece zile s-au scurs în liniște… Însă cei din jur nu puteau nega o evidență cutremurătoare: regele pierduse mult în greutate, ajungând să cântărească 50 de kilograme!

Alegerile organizate de Știrbey au fost câștigate – cu obișnuitul circ al violenței din ziua votului – de către liberali; firesc, Ion I.C. Brătianu a devenit prim-ministru (a depus jurământul la 22 iunie, tot la Scroviștea).

La 23 iunie 1927, regele Ferdinand I a plecat la Sinaia, pentru a se instala la Palatul Pelișor. Constantin Dimitriu, ministru al Comunicațiilor în guvernul Brătianu, a fost martor la această plecare și a descris-o astfel:

„Peste câteva zile, regele a plecat din Scroviștea, pentru Sinaia. Însoțind pe președintele Consiliului, l-am întâmpinat la un canton al liniei ferate, în apropiere de Periș, un canton așezat în mijlocul pădurii de stejar de pe domeniul regal. Acolo se garase trenul cu care regele a făcut ultima călătorie spre reședința sa de vară. Suveranul a sosit împreună cu Majestatea Sa regina și principesa Ileana. Niciun ceremonial… A coborât încet din automobil și a răspuns cu același surâs blând la salutul nostru respectuos. Răul făcuse progrese înspăimântătoare. Cineva din personalul curții a voit să-l sprijine în drumul scurt către tren, dar regele făcu o sforțare și urcă singur puntea improvizată, care ducea la vagonul său, ajutându-se numai de brațele ei. Un șuierat abia auzit al locomotivei și trenul se puse în mișcare… O mare tristețe pe frunțile tuturor, care-și plecau adânc capetele descoperite. Regele își dăduse seama, desigur, că făcea pentru cea din urma oară drumul pe care, peste puține zile, trebuia să-l refacă spre capitala sa, înfășurat în tricolorul pe care el l-a dus la marile izbânzi ale neamului. Regele își da seama dar, în afară de slăbiciunea fizică, niciun semn nu arăta durerea sa. Am rămas privind îndelung după trenul care se depărta… Numai după ce convoiul se pierdu în pădure, la o cotitură a liniei, Brătianu, care se uita încremenit în urma trenului, la câțiva pași în urma noastră, se reîntoarse între noi, ștergându-și ochii înlăcrimați”.

La Sinaia, pe pajiștea dintre Pelișor și Corpul de gardă, a fost amenajată o grădină alpină (o mai veche dorință a regelui). Au fost aduse câteva stânci, pe care au fost plantate flori de munte. Acestea îi erau dragi pentru că îi aminteau de copilărie, petrecută într-o zonă montană și, mai ales, îi întrețineau marea pasiune pentru botanică, vizibilă și acum, când puterile îl lăsaseră aproape de tot. Lângă alpinet i s-a ridicat un cort, unde regele și-a petrecut o mare parte a zilelor care i-au mai rămas.

„Sunt atât de obosit…” 

La 15 iulie, Brătianu l-a vizitat pe rege pentru ultima oară. Întrevederea a durat numai cinci minute, pentru că suveranul era atât de slăbit încât cu greu mai ținea ochii deschiși. Trei zile mai târziu, somnolența a pus stăpânire totală pe el. Abia dacă a avut, de câteva ori, momente de luciditate. Tristă, Maria a realizat că suveranul României nu se va mai ridica niciodată din pat.

Regele Ferdinand I s-a stins la 20 iulie 1927, în toiul nopții, în camera sa de la Pelișor. În comunicatul guvernului și în certificatul de deces se spune că era ora 2:15. În ultimele zile, aproape toată familia venise alături de el, inclusiv Maria, fiica sa, regină a sârbilor, croaților și slovenilor.


Distribuie articolul


Spune-ne părerea ta