„Space, the final frontier”

„Space, the final frontier”
A little boy is standing near the window and looking outside, imagining boundless space with myriad of stars

De la un anumit punct in istorie, oamenii au început să-și ridice ochii spre cer nu doar sperând să vadă zei sau îngeri ci și în căutare de semeni întru rațiune. Pronosticurile privind viața extraterestră inteligentă au fost întotdeauna optimiste și mare parte din secolul trecut a fost considerată doar o problemă de timp până […]

De la un anumit punct in istorie, oamenii au început să-și ridice ochii spre cer nu doar sperând să vadă zei sau îngeri ci și în căutare de semeni întru rațiune. Pronosticurile privind viața extraterestră inteligentă au fost întotdeauna optimiste și mare parte din secolul trecut a fost considerată doar o problemă de timp până când o mare farfurie zburătoare va ateriza în piața unui mare oraș. Asta l-a făcut pe marele savant italian Enrico Fermi să întrebe „Bine, atunci unde sunt cu toții?” și ca aparenta contradicție dintre absența dovezilor contactului și estimările de probabilitate ridicată a civilizațiilor extraterestre să fie astăzi numită Paradoxul Fermi.

La începutul anilor 60 astrofizicianul Frank Drake a încercat să stabilească parametrii care pot duce la estimarea ordinului de mărime al numărului de civilizații din Calea Lactee, formulând astfel ecuația care îi poartă numele. Cea mai pesimistă estimare a acestei formule este circa 100 iar cea mai optimistă este de ordinul zecilor de milioane. (Evident, optimist și pesimist sunt termeni subiectivi, dacă avem în vedere avertismentul foarte serios al lui Stephen Hawking, o altă minte genială a științei moderne:  „Întâlnirea cu o civilizație avansată ar putea fi ca atunci când nativii americani l-au întâlnit pe Columb. Nu le-a fost prea bine.”

Cu asemenea estimări, întrebarea lui Fermi este la fel de actuală ca acum 70 de ani, când a fost formulată: dacă sunt atât de mulți, de ce nu îi întâlnim?

Pentru mine, răspunsul poate veni din cuvintele altui om faimos, Gene Roddenberry, cuvintele care deschid fiecare dintre sutele de episoade ale seriilor Star Trek: „Space, the final frontier”.

Vastitatea spațiului este aceea care face probabilă existența atâtor civilizații. Dar tot ea face improbabilă întâlnirea lor. Dar cât de vastă este aceasta vastitate? Să punem lucrurile în perspectivă!

Universul este vast. Chiar pentru incredibila viteză a luminii, de care am vorbit recent, care poate înconjura Terra de 7 ori pe secundă, distanțele sunt uriașe.

Ce înseamnă asta?

Chiar considerând estimarea optimistă de 50000000 (50 de milioane) de civilizații existând „simultan” în Galaxia noastră, distanța medie dintre două civilizații ar fi de ordinul a peste 50 de ani-lumină. Pentru 100 de civilizaţii, distanța medie ar crește la un descurajant (peste) 4000 de ani-lumină. Asta înseamnă că distanțele ar putea fi acoperite în zboruri de multe sute sau mii de ani, chiar cu tehnologii mult mai avansate decât cele de care dispunem noi, zboruri periculoase și cu șanse mici de reușită. Și vorbim doar de cea mai apropiată planetă locuită.

Raportat la dimensiuni, în pofida numerelor aparent ridicate de civilizații, Universul este foarte puțin dens populat. Civilizațiile sunt rare și la mari distanţe unele de celelalte. Deși se nasc, foarte multe dintre ele nu vor ajunge la maturitatea tehnologică a zborului interstelar, reușind în cel mai bun caz colonizarea unui sistem solar. Cele care nu reuşesc nici măcar atât au zilele numărate. Resursele planetei ce i-a născut se vor epuiza, poluarea poate deveni un factor hotărâtor, accidente cauzate de însăși specia respectivă sau catastrofe naturale cum ar fi ciocnirea cu un alt corp ceresc sau instabilitatea stelelor în jurul cărora gravitează, pot pune capăt unei civilizaţii. Posibilitatea de a zbura în spaţiu este vitală pentru supravieţuire. Staţii orbitale permanente şi colonizarea altor corpuri cereşti sunt esenţiale supravieţuirii. Dinozaurii nu au dispărut pentru că au avut neșansa ca un obiect masiv să se lovească de Pământ – gravitația face aceste incidente practic inevitabile – ci pentru că au avut toate ouăle într-un singur coș, adică pe o singură planetă, la propriu.

Apoi este și bariera timpului. Viața celor mai multe civilizații este limitată și relativ scurtă. Evoluția până la stadiul de civilizație este un proces de durată. Pământul are o vârstă estimată la peste 4,5 miliarde de ani și face parte dintr-un sistem solar relativ tânăr (4,6 miliarde de ani) dacă ne raportăm la vârsta Universului, estimată la peste 14 miliarde de ani, dar omenirea poată fi considerată civilizație de doar câteva zeci de mii de ani.

Să admitem că oamenii vor reuși să treacă testele de copilărie, că va supraviețui încălzirii globale, că nu va produce catastrofe nucleare, genetice, chimice, biologice sau de altă natură, că nu se va auto anihila prin război, că va avea colonii permanente pe alte obiecte cerești din Sistemul Solar și va prospera – sau măcar supraviețui – pentru un milion de ani. Pare mult dar la scară Universală asta e doar o clipită. Probabilitate colonizării mai multor sisteme solare este foarte redusă, ceea ce înseamnă rămânerea la cheremul toanelor stelelor de origine. O singură furtună solară catastrofală poate pune capăt vieții pe o planetă.

Ce vreau să spun? Cu distanțe atât de mari și cu un potențial de existență a unei civilizații atât de redus, probabilitatea contactului între două civilizații este extrem de redusă. Teoretic, se poate întâmpla chiar mâine dar este foarte, foarte, foarte, foarte puțin probabil.


Distribuie articolul


Spune-ne părerea ta