Spartacus – gladiatorul răzbunător născut din nisipuri însângerate

Spartacus – gladiatorul răzbunător născut din nisipuri însângerate
  • Acasă
  • /
  • Social
  • /
  • Spartacus – gladiatorul răzbunător născut din nisipuri însângerate

( Stan Alexandru Bogdan – Historia ) La 30 de ani după ce Gaius Marius i-a învins pe invadatorii cimbri şi a creat prima armată profesională din antichitate, Roma traversa vremuri dificile. După ce a intrat de două ori cu armata în Roma, Sulla a instaurat o dictatură sângeroasă în anul 82 i.en., caracterizată prin […]

( Stan Alexandru Bogdan – Historia )

La 30 de ani după ce Gaius Marius i-a învins pe invadatorii cimbri şi a creat prima armată profesională din antichitate, Roma traversa vremuri dificile. După ce a intrat de două ori cu armata în Roma, Sulla a instaurat o dictatură sângeroasă în anul 82 i.en., caracterizată prin epurări, masacre şi exiluri. Proclamat Sulla “Felix”, a reorganizat statul şi a impus o nouă legislaţie prin care a restabilit supremaţia Senatului în statul roman şi implementând legea prin care prevenea insurecţii ale guvernatorilor şi comandanţilor.

A încheiat cu victorie romană primul război împotriva Pontului condus de Mithridates al VI-lea, urmând ca apoi, în anul 81 i.en. să se retragă de la conducere. După 8 ani de două războaie civile dintre susţinătorii lui Sulla şi susţinătorii lui Marius şi ai lui Cinna şi două războaie cu Pontul, Imperiul Roman deţinea control asupra Mediteranei şi începea să-şi deschidă drum spre Orient. Între timp, numărul de sclavi (prizonieri de război), era în creştere. Generaţii întregi de sclavi slujeau generaţii de stăpâni. Sclavii nu erau însă folosiţi doar la munci casnice, dar şi pentru a distra cetăţenii romani.

Capua, anul 73 i.en.-într-o piaţă publică, sclavi de sex masculin şi de sex feminin îmbrăcaţi în haine zdrenţuite sau chiar goi, aliniaţi şi încătuşaţi, erau puşi la vânzare de către negustori. Clienţii veneau să-i inspecteze şi negociau preţul cu negustorii. De multe ori se organizau licitaţii pentru “sclavii de calitate”. . Clienţii îi cumpărau după criterii fizice şi după competenţe. Majoritatea sclavilor erau vânduţi pentru a fi folosiţi la treburi gospodăreşti.Unele sclave mai arătoase erau vândute pentru plăceri sexuale. Foarte puţini sclavi ce erau cultivaţi erau vânduţi pentru a deveni tutori de copii pentru a-i învăţa limbi precum greacă. Însă sclavii solizi, puternici, agresivi, unii ţinuţi chiar în cuşti din motive de securitate, erau vânduţi pentru a fi instruiţi să lupte şi să distreze mulţimea.

Unul dintre aceştia era un trac născut pe malurile râului Strymon (Struma de azi) în anul 111 i.en., al cărui trib nativ era Maedi. Nu avem informaţii despre aspectul său fizic. Dar autorii antici ne spun că acest trac luptase în tinereţe ca mercenar trac pentru armata romană în războaiele mithridatice şi că după ce dezertase, a fost acuzat de trădare şi luat prizonier de romani pentru a fi vândut ca sclav alături soţia sa, prezicătoare de profesie.

Un patrician influent pe nume Lentulus Batiatus, “lanista”-deţinător al unei şcoli de gladiatori(ludus), însoţit de suita sa de lictori şi gărzi,   îl cumpără pe trac la un preţ acceptabil pentru el, separandu-l definitiv de soţia sa.

Îl pune numele de scenă “Spartacus”, după numele unui rege trac, tatăl lui Seuthes I al Odrisilor. Acesta avea să fie antrenat ca gladiator “murmillo” şi avea să fie instruit pentru a se lupta cu gladius şi a se apăra cu scutum. Avea să înfrunte un regim de viaţă sever şi disciplinat. Avea să fie supus unui sistem de pedepse, antrenamente şi practici pentru a-şi îmbunătăţi calităţile de luptător.

Nisip şi Sânge

Spartacus, ca oricare gladiator, avea la dispoziţie maseuri, un medic al ludusului şi un instructor (doctores) pentru a-l menţine în formă, un bucătar şi fierari . Lanista era un fel de manager sau “peşte”, contribuind cu bani la antrenarea şi întreţinerea gladiatorilor.Gladiatorii erau tunşi, bărbieriţi, unşi cu ulei de măsline şi aveau la dispoziţie şi o încăpere cu bazin umplut cu apă pentru a se menţine curaţi. Dacă erau răniţi grav, bolnavi sau mutilaţi, beneficiau de operaţii şi tratamente medicale pe care nu orice plebeu şi-ar fi permis.

Ca toţi gladiatorii, Spartacus dormea într-o baracă. Doar gladiatorii campioni erau recompensaţi cu prostituate sau li se permiteau să întreţină relaţii intime cu sclavele din bucătărie.

La antrenament, cum armele ascuţite erau interzise pentru a nu ajunge pe mâini greşite, gladiatorii se antrenau cu arme improvizate din lemn. Doctores, instructorul, îi antrena, îi sfătuia cum să distreze spectatorii, îi motiva să guste moartea sau gloria, îi învaţă mişcări şi tehnici impresionante de luptă, le arăta punctele slabe ale corpului, şi de multe ori îi pedepsea disciplinar lovindu-i cu biciul.

Viaţa de gladiator era dura şi strictă pentru  recruţi în şcolile de gladiatori. Majoritarea recruţilor, asemeni lui Spartacus, erau criminali, bandiţi, sclavi şi prizonieri de război. Nu aveau de ales decât să fie vânduţi disciplinar la o mină sau să trăiască şi să înveţe să lupte ca gladiatori pentru o moarte demnă în aplauzele mulţimii. Probabil ca orice recrut, Spartacus s-ar fi revoltat cu agresivitate până a fost corectat şi disciplinat, motivat de instructor să trăiască pentru o moarte glorioasă.

După criterii etnice, erau instruiţi pentru a deveni anumite tipuri de gladiatori şi erau lăsaţi să lupte cu arme şi să poarte echipamente specifice culturii lor, ca tracii, galii şi samniţii. Unii erau antrenaţi să devină Bestiarii, luptători cu animale sălbatice, sau Retiarii, cei care aveau să lupte cu alţi gladiatori. Lanista avea rolul de a alege şi decide tipul de luptă pentru fiecare gladiator. Doctores care antrena gladiatorii de tip retiarius era cunoscut ca Doctores Retiarii, aşa cum cel care antrena gladiatorii de tip Secutores, era cunoscut ca Doctores secutorum.

Gladiatorii noi recrutaţi ca Spartacus erau priviţi ca novici, începători şi erau trataţi ca atare de către gladiatorii experimentaţi “veteranus”. Numai după ce terminau antrenamentul iniţial şi erau gata să lupte în arena erau denumiţi “Tirones”, iar că semn distinctiv li se făceau câte un tatuaj de identitate pe chip, pe picioare sau  pe braţe, pentru ca în cazul în care scapă să fie găsiţi uşor.

Aveau la dispoziţie aparate din lemn improvizate pentru a le îmbunătăţi agilitatea şi reflexele. Exersau loviturile pe stâlpi din lemn.

Gladiatorii erau bine hrăniţi pentru a face faţă antrenamentelor dure. Aveau o dietă predominată de cereale, vegetale, pâine, peşte, fierturi, carne, sucuri de fructe pentru vitaminizare, brânză, lapte de capră, ouă, ulei de măsline, orz. Nu aveau voie să consume alcool.

Într-o şcoală de gladiatori nu erau doar sclavi, ci şi oameni liberi, voluntari care să lupte pentru a obţine   bani cu care să-şi plătească datoriile, chiar dacă îşi riscau vieţile. Erau cunoscuţi ca “auctorati” . Aveau condiţii de viaţă mai bune decât gladiatorii sclavi. Alţi voluntari luptau doar pentru a se îmbogăţi sau pentru a obţine glorie. Gladiatorii îşi puteau întemeia familii sau puteau să se alăture unor asociaţii formale numite collegia pentru a se asigura că vor fi înmormântaţi corespunzător şi că nevestele şi copii lor vor primi ceva bani. Gladiatorii puteau de asemenea să aibă proprii lor sclavi.

Zilnic, doctores îi învaţă pe gladiatori cum să moară în plină glorie, cu demnitate, onoare şi fără regrete. Nu li se permiteau să-şi arate frică. Gladiatorii ţineau un jurământ (sacramentum gladiatorum) pentru a încheia un acord legal prin care acceptau să fie bătuţi, arşi şi să moară de sabie  . De multe ori erau descrişi ca brute, însă gladiatorii şi-au câştigat faima printre clasele de jos. Copii colecţionau figurine de gladiatori din lut, tinerii desenau graffiti cu scene de lupta şi îi lăudau, iar femeile purtau agrafe şi bijuterii înmuiate în sângele lor, ba chiar cumpărau parfumuri ce includeau sudoarea acestora, considerat drept un afrodiziac şi folosit pentru crème faciale. Gladiatorii erau adevărate “staruri ale antichităţii” precum fotbaliştii de azi. Gladiatorii trăiau mai bine decât majoritatea plebeilor săraci. Totuşi, le lipseau libertatea.

Zeii Arenei

În ziua de dinainte de jocuri, gladiatorii ţineau un banchet public –coena libera, o ultimă cină dinainte de moarte. A   doua zi, gladiatorii erau conduşi de gărzi spre arena din Capua, plină de spectatori însetaţi de sânge .

Spartacus, abia recrutat, avea să înfrunte pentru prima  dată   un alt gladiator dintr-o echipă al unui alt lanista, probabil rival cu Batiatus.Spartacus devenise acum un “tirones”, i se făcuse un tatuaj cu iniţialele stăpânului său Batiatus pe antebraţ şi făcuse şi jurământul de sacramentum gladiatorum.  Probabil că privea îngrozit la începutul jocurilor când unii criminali sau sclavi scăpaţi erau forţaţi să lupte neînarmaţi cu animale sălbatice sau să fie executaţi de gladiatori.

Păşind pe nisipul arenei, echipat cu gladius, o sabie lungă de 70 cm, un scutum-un scut rectangular cu o cupolă din bronz, o curea balteus din piele cu decoraţii metalice, o manica-o apărătoare din piele sau din zale pusă pe braţ, apărătoare pe picioare, probabil desculţ, şi cu un coif metalic “cassis crista” din bronz, cu creşte şi cu un vizor mărginit, Spartacus, un murmillo era gata să înfrunte un retiarus echipat cu un trident şi cu o plasă.

Chiar dacă părea mai slab echipat, retiarus îl putea prinde în plasa şi apoi să-i dea o lovitură mortală cu tridentul. Dar Spartacus supravieţuieşte luptei şi îl înfrânge după câteva minute de lovituri succesive, parând loviturile de trident cu scutul şi rănindu-l cu gladius. Depindea de mulţimea de spectatori  dacă celui înfrânt i se va acorda milă sau moarte. Ce-i drept, Spartacus trebuia să se supună voinţei mulţimii, fiind  aplaudat, fluierat, ovaţionat şi lăudat.

Într-o altă zi, Spartacus ar fi înfruntat un thraex, un gladiator echipat după stil trac, cu un scut circular “parmula”, o apărătoare peste braţ şi umăr, o curea protectivă, un coif cu o creastă deasupra şi cu o sabie scurtă curbată denumită “sica”. Sica, fiind curbată, era o armă periculoasă căci gladiatorul pe care o deţinea putea execută mişcări şi lovituri rapide. Dar Spartacus îl învinge şi pe acesta, chiar dacă începuse să aibă amintiri din trecutul său de nativ trac.

Într-o altă azi, Spartacus ar fi confruntat un gladiator de tip samnit, echipat cu un gladius scurt, scutum, apărătoare pentru picioare şi coif care ar fi fost primul adversar pe măsură.

Şi probabil că ar fi înfruntat un dimachaerus, de obicei un gladiator african ce lupta cu două săbii. Chiar dacă nu avea apărare, era foarte mobil şi agil, putând să-i pericliteze viaţa lui Spartacus.

Popularitatea lui Spartacus creştea pe zi ce trece. Devenise un campion, un adevărat zeu al arenei după zeci de lupte în care a triumfat. Noapte de noapte primea prostituate şi sclave bine alese de   instructor. Dobândise autoritate şi respect din partea celorlalţi gladiatori şi chiar devenise nu doar membru, ci şi liderul collegei. Era acum în măsură să-i conducă.

Probabil că dacă supravieţuia mai multor lupte, la cererea mulţimii ar fi fost eliberat din sclavie şi devenea libert. Rareori un gladiator apuca vârstă de 30 de ani şi zilnic risca să aibă parte de o moarte violenţă.

Însă Spartacus nu preferă această modalitate. El nu voia glorie sau un stil de viaţă de lux, ci libertate şi posibilitatea de a-şi scrie destinul de unul singur. Nu mai suporta să fie păpuşă unor stăpâni avizi de bogăţie şi să lupte la comanda lor pentru distrarea mulţimii.

Spartacus se împrietenise cu alţi gladiatori campioni:Crixus, Castus, Gannicus şi Oenomaus, toţi de origine galică. Ca lider al collegei, avea autoritate. Planul fusese bine pus la cale şi ceilalţi gladiatori au fost de comun acord. Probabil că şi sclavele li s-au alăturat.

70 de sclavi, cu toate că erau puţini la număr, au reuşit să pună mâna pe cuţitele de bucătărie şi i-au înjunghiat pe paznicii care le stăteau în cale. Batiatus a reuşit să scape cu familia din locuinţa să printr-o intare secretă şi cu câţiva lictori din casă anunţând pe stradă că i-au evadat gladiatorii. În antichitate, a evada un gladiator de la un ludus era echivalentul unui leu scăpat de la Grădina Zoologică în prezent, sau a unor răufăcători evadaţi din penitenciare de maximă siguranţă.

Cei 70 de gladiatori, conduşi de Spartacus, Crixus şi Oenomaus, împreună cu alţi câţiva sclavi, au furat armurile şi armele din ludus, şi-au strâns câteva provizii şi au ieşit.  Miliţienii oraşului Capua i-au întâmpinat,   dar au fost ucişi de gladiatori. Gladiatorii au început apoi să jefuiască rapid pieţele la vederea trecătorilor îngroziţi şi în cele din urmă s-au strecurat afară din oraş. Au jefuit întreagă regiune din jurul oraşului Capua şi au recrutat alţi sclavi.

 Răzbunarea

Cei 70 de gladiatori, împreună cu alţi sclavi evadaţi, s-au poziţionat pe Muntele Vezuviu pentru a nu fi prinşi.

Vestea evadării gladiatorilor s-a răspândit cu rapiditate în toată peninsula italică.Senatul Romei nu dispunea  de legiuni romane, acestea fiind angajate în Hispania pentru a opri revoltele şi în Orient în cel de-al treilea război Mithridatic.  Mulţi senatori însă nu păreau îngrijoraţi susţinând că asta era mai degrabă o treabă pentru miliţie decât pentru armată. Aşa că l-au trimis pe pretorul Gaius Claudius Glaber. Acesta a declanşat operaţiunea de asediere a muntelui Vezuviu unde campaseră gladiatorii sperând că foametea şi izolarea îi vor determina să se predea.

Spartacus ştia că forţele lui Glaber erau bine echipate şi înarmate. Dar şi el şi gladiatorii aveau abilităţi superioare de luptă.

Glaber, membru al unei familii de plebei, ales pretor în anul 73 i.en., nu s-a aşteptat că gladiatorii vor folosi tactici neortodoxe.

Spartacus şi gladiatorii au pregătit frânghii din viţă-de-vie şi crengi cu ajutorul sclavilor casnici, s-au acoperit cu cenuşă vulcanică pentru a se camufla şi au putut coborâ pe cealaltă parte a muntelui pe timp de noapte direct în tabăra abia ridicată de miliţia lui Glaber, strecurandu-se în aceasta pe partea nefortificată. Câţiva zeci de gladiatori s-au năpustit în corturile miliţiei şi astfel, forţele lui Glaber au fost anihilate, ucigând   ofiţerii şi furând tot echipamentul militar şi proviziile.

L-au capturat pe comandantul pretor. Nu se ştie de soarta sa, dar e probabil că Spartacus să-l fi cruţat şi să-l fi trimis la Senatul Romei pentru a intimida autorităţile romane şi pentru a demonstra de ce sunt capabili sclavii evadaţi.

Vestea înfrângerii lui Glaber s-a răspândit şi tot mai mulţi sclavi care să fie antrenaţi ca luptători, sclavi tutori care să-i instruiască şi să le trateze rănile, bandiţi care să fure bani şi să-i aprovizioneze prin intermediul relaţiilor cu negustori, fermieri şi păstori săraci cu tot cu nevestele şi copii lor care să le prepare hrană, precum şi prostituate care să le ofere plăceri, s-au alăturat rebeliunii lui Spartacus, numărul celor participanţi ridicându-se la 70 000.

Chiar dacă rebelii şi sclavii nu aveau pregătire militară, au putut fi abili de a utiliza materialele locale disponibile şi de a aplica tactici neobişnuite tipice unui război de gherilă împotriva forţelor romane convenţionale bine organizate.

În iarna 73-72 i.en., rebelii au prăduit oraşele Nola, Nuceria, Thurii şi Metapontum.

Peninsula Italică nu mai traversase o asemenea situaţie devastatoare de la invazia cartaginezilor conduşi de Hannibal.

Spartacus a reuşit să înfrunte şi cea de-a doua expediţie militară romană condusă de pretorul Publius Varinius care a făcut greşeală să-şi împartă forţele sub comanda altor subordonaţi. Forţele sale divizate au fost nimicite, iar tabăra, proviziile, armele, inclusiv fascia (mănunchi de nuiele legat cu o curea în jurul a două securi, simbol al autorităţii statale, purtat în Roma antică de lictorii care îi însoţeau pe consuli, magistraţi romani etc., cu care se aplicau sancţiuni imediate ca bătaia sau decapitarea) au fost capturate de sclavii rebeli.

Victoriile obţinute de rebeli au avut totuşi şi nişte costuri. Unul dintre liderii rebeliunii, Oenomaus, a fost ucis în luptă.

Războiul Blestemat

Începuse   cel de-al treilea război servil, un război dintre stăpâni şi sclavi.

Primul război servil s-a desfăşurat în anii 135-132 i.en. când s-au răsculat 70 000 de sclavi din Sicilia, conduşi fiind de un magician, Eunus, care s-a declarat profet, şi de către un alt sclav cicilian, Cleon. Răscoala a fost înăbuşită de consuli sprijiniţi de Scipio Aemilianus.

Cel de-al doilea război servil s-a desfăşurat în anii 104-100 i.en. după ce 800 de sclavi din Sicilia s-au răsculat sub conducerea lui Salvius, zis şi Tryphon care a reuşit să strângă o armată de 20 000 de infanterişti şi 2000 de călăreţi. Au fost însă înfrânţi de consulul Manius Aquillius.

Acum, cel de-al treilea război servil a fost declanşat de 70 de gladiatori în frunte cu Spartacus şi care conducea o armată de zeci de mii de sclavi şi oameni simpli instruiţi şi echipaţi.

În ciuda victoriilor, unitatea dintre liderii rebeliunii se fărâmiţa. Spartacus şi Crixus aveau opinii diametral opuse. Spartacus voia doar să înainteze spre Alpi pentru a părăsi peninsula italică în timp ce Crixus voia să rămână pentru a prădui şi a se răzbună pe romani . Autorii antici consemnează că însuşi Crixus a organizat lupte de gladiatori între soldaţii şi ofiţerii romani capturaţi sau că el şi cu tovarăşii săi gali violau femeile romane şi ucideau copii.

Spartacus şi Crixus au intrat în conflict. Crixus a decis să părăsească tabăra sclavilor împreună cu alţi tovarăşi de-ai săi şi să continue rebeliunea pe cont propriu.

În primăvara anului 72 i.en., rebelii conduşi de Spartacus şi-au părăsit taberele de iarnă şi s-au mişcat spre nord unde toţi mai mulţi sclavi s-au alăturat lui. Senatul roman, alarmat de înfrângerea forţelor pretoriene, a trimis legiuni sub comanda consulilor Lucius Gellius Publicola şi Gnaeus Cornelius Lentulus Clodianus.

Legiunile lor au învins grupul de 30 000 de rebeli conduşi de Crixus lângă muntele Garganus. Crixus însuşi a fost ucis.

Ulterior, Spartacus şi forţele sale au învins legiunile consulare. A fost prima mare victorie. 3000 de prizonieri romani au fost ucişi pentru a răzbună moartea lui Crixus. Rebelii, în culmea gloriei, l-au convins pe Spartacus că nu ar trebui să mai fugă, ci să lupte şi să se răzbune pe vechii lor stăpâni, stabilind ca obiectiv final cucerirea şi terorizarea Romei. 

Când au coborât în sud au realizat că Roma e bine întărită, foritficata şi bine apărată pentru a fi asediată. Rebelii s-au îndreptat astfel spre sudul Italiei aflând că au de înfruntat un inamic şi mai puternic.

Senatorii romani au apelat la Marcus Licinius Crassus, cel mai bogat patrician al Romei, pentru a încheia revolta. Ştiind că înfrângerea rebeliunii îi va spori influenţa în politică, Crassus a primit sub comanda sa 8 legiuni, alcătuite din 40 000 de soldaţi. Observând că aceştia sunt lipsiţi de disciplină şi fricoşi, Crassus i-a decimat ca pedeapsă, 4000 de soldaţi fiind bătuţi până la moarte.

În anul 71 i.en., Spartacus se afla în sudul peninsulei italice. Crassus şi-a trimis şase din legiunile sale la graniţa regiunii şi l-a desemnat pe legatul Mummius ca comandant al celor două legiuni pentru a duce o manevră de atac în spatele rebelilor. Crassus avea să aplice strategia fabiană, hărţuind forţele divizate sau rămase în urmă ale rebelilor.

Mişcarea lui Crassus a dat roade, iar Spartacus a fost nevoit să se îndrepte spre Lucania şi apoi spre Regium, apropiindu-se de strâmtoarea Messina. Acolo, Spartacus s-a târguit cu nişte piraţi cilicieni (oferindu-le prăzile) pentru a transporta 2000 dintre oamenii săi spre Sicilia unde avea să incite o revoltă şi acolo şi pentru a aduce întăriri. Dar piraţii cilicieni, cumpăraţi de Crassus, l-au trădat şi i-au abandonat pe rebeli.

Rebelii s-au îndreptat spre Regium, ultimul lor bastion de apărare. Crassus construise o serie de fortificaţii în apropiere, hărţuindu-i în continuu pe rebelii aflaţi acum sub asediu şi izolaţi de aprovizionare.

Între timp, legiunile lui Pompei s-au întors din Hispania. Senatorii nu-l prea agreau pe Crassus, ştiind că dacă va obţine victoria de unul singur, cel mai bogat roman ar fi fost o mare ameninţare pentru ei, şi de aceea i-au oferit comanda lui Pompei pentru a-l sprijini pe Crassus în sud.

Crassus s-a înfuriat la aflarea veştii ştiind că Pompei îi va fura victoria. Între timp, Spartacus a încercat să ajungă la un acord cu Crassus prin care i se oferea lui drept prizonier, dar numai dacă îi lasă liberi pe rebelii cu tot cu nevestele şi copii lor. Crassus a refuzat. Spartacus şi-a mutat forţele în Bruttium, legiunile lui Crassus urmărindu-l.

Spartacus era acum înconjurat de forţele lui Crassus şi cele ale lui Pompei. Nu mai avea nimic de făcut decât să lupte. Bătălia finală a avut loc lângă Brundisium unde forţele rebele (în număr de 120 000) au fost zdrobite, iar Spartacus însuşi,   a fost rănit la picior şi în cele din urmă, ucis. Trupul său nu a fost găsit niciodată.

Dintre rebelii capturaţi, 6000 au fost crucificaţi pe Drumul Appian de la Roma la Capua pe 200 km . Numai aşa, Crassus transmitea un dublu-mesaj:romanii percepeau răscoala că fiind încheiată şi că autorităţile romane au ieşit victorioase, şi unul pentru sclavi ca să vadă ce se întâmplă cu ei dacă îndrăznesc să se revolte. Duhoarea şi priveliştea cadavrelor crucificate i-a determinat pe istorici să lase consemnări teribile.

Între timp, rebelii rămaşi au fost nimiciţi de forţele lui Pompei, purtându-se ca un vultur necrofag.

Pompei, în ciuda contribuţiei sale minime, a primit cele mai mari onoruri din partea senatului şi i s-a dedicat o paradă triumfală. Crassus, cel mai bogat roman şi tocmai cel care a stârpit decisiv rebeliunea, a primit doar mici recomandări. Amândoi aveau să servească ulterior în funcţia de consuli.

Chiar dacă a fost ucis şi revolta sa a fost anihilată, Spartacus a supravieţuit în legendă, fiind glorificat de cei care luptau împotriva opresiunii şi abuzurilor de-a lungul istoriei culturii populare şi folosit ca o emblemă împotriva sclavagismului.

A devenit de asemenea şi un simbol al marxismului, fiind idealizat ca un erou al proletariatului antic ce a luptat împotriva imperialismului şi sclavagismului chiar dacă în realitate, scopul rebeliunii sale nu a fost lupta împotriva sistemului sclavagist, ci propria supravieţuire şi libertate.


Distribuie articolul


Spune-ne părerea ta