Ce a fost Revoluția Franceză depinde, poate mai mult decât orice alt eveniment istoric major, de ceea ce alegem să credem despre ea.
A fost o epocă mare în istoria Occidentului modern sau un carnagiu urât și inutil? A fost produsul prăbușirii statului francez din interior sau al unor presiuni sociale irezistibile? A fost o încercare curajoasă de a crea un stat constituțional trădat de radicali iresponsabili sau o încercare radicală de a aduce fericirea lumii trădate de compromisuri și aristocrați? A fost o coborâre condamnată la violență anarhică sau un efort disperat, dar reușit, de a rezista dușmanilor din toate părțile?
Am încercat sa compar Revoluția Renașterii cu Revoluția Franceza. Renașterea i-a dat lumii pe Leonardo da Vinci și Michelangelo. A compara Renașterea florentină cu Franța revoluționară înseamnă a compara situații foarte diferite. Cu toate acestea, există suficientă asemănare între aceste două situații pentru a face comparația parțial validă. Ambele revoluții au implicat republicanismul, clasicismul, apărarea libertății și un val de mândrie civică și națională. Totuși de ce atunci, într-un caz au favorizat aceste idealuri un paradis cultural, iar în celălalt un deșert cultural ?
In anul 1792, la Pilnitz, lângă Dresda, împăratul Francisc al II-lea al Austriei și regele Frederic William al II-lea al Prusiei au încheiat un pact menit să se opună noii ideologii periculoase care se conturează în Franța și să împiedice răspândirea ei, către alte țări europene. Ludovic al XVI-lea, încă rege al Franței, nu era până atunci decât un instrument în mâinile Adunării Legislative, care privea acest pact cu cele mai mari îndoieli.
Nicio țară nu a intrat în război cu atâta încredere în justiția cauzei sale ca Franța revoluționară în 1792. Avea să fie un nou tip de război, un război de eliberare populară, o cruciadă pentru a răspândi principiile libertății, egalității și fraternității. Când armatele franceze au invadat Belgia și Germania în toamna acelui an, au anunțat că au venit ca eliberatori, nu cuceritori. Era un rol pe care sperau să îl repete în altă parte. La 19 noiembrie 1792, Convenția Națională a declarat în numele națiunii franceze că va acorda fraternitate și asistență tuturor popoarelor care doresc să-și recapete libertatea.
O lună mai târziu, pe 15 decembrie, un alt decret formulat în aceiași termeni altruiști ordona generalilor francezi de pe teren să desființeze vechiul regim în teritoriile pe care le eliberaseră și să stabilească acolo o nouă ordine bazată pe suveranitatea populară. Ostilitatea lor urma să fie îndreptată numai asupra asupritorilor, prinți, nobili, cler, oamenii obișnuiți trebuiau cruțați: „războiul împotriva castelelor, pace pentru case” urma să fie lozinca călăuzitoare a armatei revoluționare franceze.
Propaganda a fost asociată pentru prima dată cu politica în timpul Revoluției Franceze. Revoluționarii aveau propagandiști și chiar propagandă, pe care un dicționar al vremii a definit-o drept o „nouă boală politică”, care constă în „dorința de a propaga sistemul de egalitate a libertății”. Aceasta, ca și în multe alte lucruri, revoluționarii francezi înlocuiau religia cu politica. Propaganda a avut o origine religioasă în „propaganda fide”, o congregație religioasă specială înființată la Roma în secolul al XVII-lea pentru a supraveghea munca misionară. În 1792, radicalii francezi au început să cheme „Apostoli” și „Propagatori” ai rațiunii, care să formeze cadrele „la propagandă revoluționară”. Propaganda în acest nou sens politic a făcut parte dintr-un program ambițios de instrucție publică care urmărea nimic mai puțin decât regenerarea totală a poporului francez. Revoluția a necesitat un om nou, un om republican.
