In timpul vietii de marinar, am avut ocazia sa ajung in SUA, este adevarat numai in orasele aflate pe coasta Atlanticului si Pacificului, unde americanii spun ca este o lume pestrita si anume in New York, Los Angeles, Miami si chiar la New Orleans, Nola cum le place americanilor sa-i spuna, oras tranzonal fluviului Mississippi. In cele cateva zile cat am stat in fiecare port, am cautat sa inteleg cat se putea aceasta miraculoasa tara, timpul scurt petrecut in fiecare oras m-a facut sa inteleg ca America este o civilizatie a betonului, sticlei si plasticului. Aici totul mi s-a parut artificial, florile, painea si chiar zambetele oamenilor, SUA a ajuns pe culmile progresului, platind pentru acesta un pret enorm, a pierdut Omul. Americanul de rand, cel adevarat, mi s-a parut a fi un soi de robot care bea Coca-Cola si mananca la fast-food.
Dupa ce am plecat din SUA, tarisoara mea Romania mi-a devenit si mai scumpa. Vedeam aievea cum in bogata mea tara saraca, apar ghioceii din zapada netopita inca a iernii, parca auzeam cum incep sa trosneasca mugurii copacilor vestind un nou inceput, cum soarele cu gura arsa de dor, rontaie margaritarele de roua de la gatul diminetilor de vara. Autenticitatea acestui film imaginar era certificata de poeziile poetului nepereche Mihai Eminescu, de Ciocarlia interpretata la naiul inegalabilului Nicolae Zamfir, de cantecele Mariei Tanase supranumita “Edith Piaf a Romaniei” . Toate acestea m-au convins ca in Romania noastra pot fi mai putine lacrimi si mai multe cantece, poezii si flori.
Multumesc, marita America, pentru ca m-ai ajutat sa-mi redescopar patria si o data cu aceasta frumusetea uneori incarcata de mister a acesteia. Sarut mana, draga America si sa dea Dumnezeu sa-ti regasesti Omul, printre betoane, sticla si plastic.
